La Zarcă

Şi aşa a fost! Trece ora şi durerile devin tot mai violente.

Am încercat să aplic, ca şi la izolare, paralela cu”Piteştiul” în sensul că, faţă de atrocităţile de atunci, durerea de dinţi să pară mai mică. De data asta n-am reuşit.

Am bătut în uşă, au bătut şi ceilalţi. Am raportat gardianului ce a spus doctorul… Totul a fost în zadar.

„Partea asta a închisorii este planificată peste două săptămâni” – îmi comunică sec regulamentul şi trânteşte uşa.

Cred că le făcea o plăcere deosebită să ne vadă suferind.

Mă zvârcoleam de durere de mai multe zile, când apare un alt gardian şi întreabă:

-„Care-i Vişovan ?”

Mi-am zis: -„În sfârşit !”

-„Fă-ţi bagajele şi ieşi în faţa uşii!”

-„Cu bagajul ?”…

Nu mai înţelegeam nimic. Pe coridor am mai văzut câţiva, fiecare în faţa celuleilui.

-„Încolonarea!… După mine, înainte marş !”

Să fi fost vreo 7-8 inşi. Coborâm la parter, traversăm curtea şi iată-ne în faţa clădirii denumită „ZARCA”. Era „închisoarea închisorii”. Clădire veche cu regim de pedeapsă şi izolare totală.

Pedepsit la „Zarca”?! Pentru ce? Pentru că am cerut să fiu dus la medic? De necrezut !

Intrând pe culoarul întunecos, suntem repartizaţi fiecare în celule separate.

Ştiam dinainte că – la Zarca – pe lângă regimul alimentar mult mai slab, bolnav fiind, nu te scoteau la cabinetul medical. Adevărat regim de exterminare!

Circula o vorbă de duh: -„La doctor, numai vineri, o dată pe an!”

-„Care vineri ?”…asta n-o mai ştie nimeni.

Toată această mişcare surprinzătoare, cu trecerea la „Zarca”, a avut pentru mine un efect contrar celui scontat de ei.

Preocupat de noua situaţie, parcă nu mă mai durea măseaua aşa de tare.

Auzisem că la Zarca se afla elita rezistenţei româneşti şi asta mă umplea de mândrie.

Desigur s-au dat multe informaţii despre mine, din celulele prin care am trecut şi unde nu mi-am ascuns deloc atitudinea fermă împotriva comunismului şi hotărârea de a nu renunţa la ea cu orice risc.

La noul „domiciliu” am găsit pe Lică Pătraşcu , student la Academia Comercială din București, şeful grupului din care făcuse parte şi Lică Popşa, prietenul meu căzut eroic în luptele din munţii Maramureşului.

Auzise şi el de mine. Când i-am povestit despre durerea mea atroce de dinţi, îmi zice:

-„Stai aşa!” şi scoate din căptuşeala zeghei un…antinevralgic.

Mi s-a părut o minune! Într-adevăr, imediat a început să-şi facă efectul şi durerea să scadă şi mai mult.

Iată cum, venirea mea la Zarca în loc să mă sperie parcă mă bucura. Ba mai mult, mi-am zis că acolo este locul meu printre acei oameni minunaţi.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)