Lanţuri

Anumite zgomote ce ne parveneau de pe coridor, ne puteau viza doar pe noi, singurii locuitori de la ultimul etaj…

Astfel, într-o zi uşa se deschide larg şi gardianul citeşte o listă cu numele tuturor celor ce erau cu mine… cu excepţia mea. Mi s-a strâns inima – era despărţirea de ei.

Până când ?… Ne vom mai întâlni ?…

O îmbrăţişare caldă, puternică, bărbătească spunea mai mult decât potop de cuvinte de rămas bun.

Aşteptam înfrigurat hotărârea administraţiei în privinţa mea.

Doctorul închisorii mi-a spus la un consult că voi fi dus la sanatoriul din Tg.-Ocna (sanatoriu penitenciar). Fiind foarte bolnav era cea mai firească dintre alternative.

Celor câteva formalităţi de la grefă nu le-am dat nici o importanţă, ştiind că sanatoriul era în Moldova.

Dar la poartă, stupefacţie! Bolnavului Aurel Vişovan i se puneau lanţuri la picioare. Lanţuri foarte grele, cu obezile cât mâna de groase. Abia m-am putut târî până la dubă.

Şi de data asta i-am crezut. Oare pentru a câta oară sunt înşelat, obiectul batjocorii lor?

Nu mi-am revenit din durerea şi umilinţa provocată nici când am văzut gara pe care scria cu litere mari: AIUD.

De la tren până la duba auto, zdrăngănitul lanţurilor atrăgeau toate privirile spre mine, mai mult înspăimântate decât mirate sau curioase.

„Cine o fi odiosul criminal ce trebuia transportat în asemenea vacarm de lanţuri ?”.

Chiar şi gardienii din Aiud s-au mirat când au văzut brăţările de la picioare.

Şi ei credeau că asemenea lanţuri au rămas de pe vremea imperiului Austro-ungar. Au pus mâna pe daltă şi ciocan şi au tăiat mai întâi niturile ca să mi le poată scoate.

Şi la Aiud se purtau lanţuri, dar erau făcute cu mai multă economie.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)