Lecții de matematică, istorie și limbi străine

În celulă domnea o atmosferă de familie reîntregită.

Aveam un program variat destul de organizat. În urma unor schimbări între noi şi celula vecină (făcute de administraţie), a venit la noi şi părintele Vasile Hotico – preot greco-catolic.

Dimineaţa recita tot ce se putea din Sfânta Liturghie, apoi ne mai învăţ şi alte rugăciuni. Urmau orele de martematică, în care rezolvam multe probleme, după cum ni le aminteam. S-au dovedit a fi toţi buni matematicieni.

Cum le rezolvam fără creion şi hârtie? Foloseam două metode:

Prima – pe fundul exterior al gamelei frecam cu puţin săpun de rufe, şi pe acest ecran , cu un pai rupt din mătură, scriam, desenam figurile geometrice. Dacă ne-ar fi observat gardianul, se lăsa cu carceră.

A doua metodă – mai grea, dar mai puţin periculoasă, pentru că nu exista corpul delict: rezolvam problemele în gând. Pentru fixarea datelor scriam cu degetul… în aer, şi aveam impresia că datele se întipăresc mai bine în memorie.

Un moment hazliu: când „pagina” din aer era plină, o”ştergeam” cu mâna.

Nistor Man care era un mare iubitor de istorie ne ţinea prelegeri din acest domeniu.

Cursurile de limbă italiană îmi reveneau mie care predam această limbă în 1946-1947 la liceul din Sighet, unde eram profesor suplinitor de fizică şi chimie.

Le-am povestit „studenţilor” mei din celulă că la Baia-Mare, singur în celulă, săptămâni întregi am încercat să calculez distanţa de la Pământ la Venus cu ajutorul a două triunghiuri asemenea, apreciind distanţa pe care cea mai strălucitoare planetă o parcurge între două fante mici de deasupra uşii.

Sigur că rezultatul a fost mai mult decât aproximativ, dar a fost un mod de a petrece timpul.

…Într-una din zile, în timpul lecţiei de italiană, deşi vorbeam cât mai încet posibil, observăm că în dreptul vizetei mişca ceva. Aşteptăm puţin… apoi ne continuăm lecţia.

Deodată uşa se deschide brusc şi gardianul strigă la noi

-„Voi ce limbă vorbiţi aici ?”

-„Limba italiană !” îi răspund imediat, văzându-ne surprinşi.

-„De ce? Voi mâncaţi aici pâine italiană? Vă fac raport şi-n lanţuri cu voi!”.

Desigur, nu ne-a fost indiferent, iar eu care eram cel mai vizat am început să mă pregătesc şi pentru lanţuri.

Nostim a fost că după plecarea gardianului, cei din celulă au încercat să găsească sensul mişcărilor văzute prin vizetă.

-„Fraţilor”, zice unul din tineri, „ştiţi de ce cred eu că n-a deschis imediat uşa?”

Auzind că vorbim într-o limbă străină, dar neştiind care, şi-a chemat colegii de la celelalte nivele să asculte şi ei:

-„Vorbeşte ungureşte?”

-„Nu !”

-„Nemţeşte ?”

-„Nu!”

-„Atunci, ruseşte ?”

-„Nici vorbă !”… Nervos că şi-a epuizat toate variantele cunoscute, ne-a întrebat pe noi…

Deşi eram bolnav, tratamentul era iluzoriu. Din când în când venea asistentul şi-mi aducea câte o…aspirină.

În aşteptarea lanţurilor promise sunt dus la infirmerie. Acolo era medicul şi ofiţerul politic.

După consultaţie , medicul dă din cap şi sunt dus înapoi fără a-mi spune o vorbă.

După alte câteva zile, văzând că nu sunt pus în lanţuri pentru marea crimă de a fi vorbit în italiană, mi-am dat seama că gardianul a făcut raport, dar medicul nu şi-a dat avizul.

De fapt şi fără consultaţie el ştia foarte bine starea în care mă găseam, din dosarul medical.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)