„Lumina din Părintele repara răul din tine”

Raluca Tănăseanu: Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Sofian?

Silvia Radu (sculptor): L-am cunoscut printr-o minune, pur şi simplu – altfel nu aveam cum să-l cunosc, decât printr-o minune! O tânără, căreia i-am botezat unul din copii, m-a luat de mână şi m-a dus la dânsul. În momentul în care l-am cunoscut, mi-am dat seama că era un om cu totul şi cu totul deosebit, am avut senzaţia că s-a întâmplat ceva cu totul şi cu totul neobişnuit. Iar întâlnirile mele cu dânsul au fost întotdeauna pline de bucurie. După primele spovedanii eram atât de bucuroasă, era în mine o fericire nemaipomenită, îmi venea să dansez de bucurie! Când l-am văzut, nu văzusem în viaţa mea ceva atât de minunat cum era Părintele: lumina, era ca o lumină, avea o lumină în dânsul. Era luminos, era iradiant.

R. T.: Ce v-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa?

S. R.: Blândeţea, căldura şi lumina asta pe care o răspândea în jur. Ca duhovnic, era extrem de blând şi de înţelegător, avea o blândeţe enormă în el. El, un om care a cunoscut lumea artistică, avea mare înţelegere pentru mine şi pentru soţul meu. Ştia că suntem pierduţi, dar încerca să ne cuprindă cu toată blândeţea, să nu ne sperie. Niciodată nu te forţa cu nimic, nu-ţi crea nici un fel de senzaţie neplăcută – totul era lin şi pur.

Pentru mine, întâlnirea cu Părintele Sofian a fost întâmplarea care a stat în centrul vieţii mele, a însemnat o schimbare enormă, semnificativă. Viaţa mea a căpătat un rost. Am descoperit pur şi simplu lumea din jur, am descoperit din nou lumea, am descoperit-o altfel. S-au schimbat valorile în viaţa mea, tot sensul vieţii mele s-a schimbat când am intrat pe uşa Mănăstirii Antim. M-am îmbogăţit, m-am luminat, m-am transformat dintr-un individ într-o persoană – sigur, nu într-o clipă, ci într-un timp. Centrul vieţii mele a devenit Părintele Sofian, mi-am dat seama că în jurul dânsului se va învârti toată viaţa mea.

R. T.: Pe ce insista mai mult Părintele Sofian în sfaturile pe care le dădea, în predicile pe care le rostea?

S. R.: Pe învăţătura Bisericii. Nu eram un om străin de Biserică, dar nu ştiam multe despre Biserică, şi ne-a învăţat toate lucrurile importante pe care trebuia să le ştim. Ne-a învăţat despre importanţa pe care o are Liturghia, pe care o are fiecare învăţătură duhovnicească.

Îmi aduc aminte cât de şocat a fost odată când i-am spus: „Părinte, eu am senzaţia că nu-L iubesc pe Hristos”. A fost pur şi simplu uluit. Eu spuneam un adevăr, pentru că-mi dădeam seama că eu nu sunt suficient de apropiată de Hristos. Îl iubeam, dar era o iubire nesubstanţială. L-am rănit pur şi simplu când i-am spus lucrul ăsta, pentru că era un om de o mare sensibilitate.

R. T.: Ne puteţi spune o întâmplare pe care aţi trăit-o alături de Părintele şi care v-a marcat?

S. R.: E greu să alegi o întâmplare, pentru că m-au marcat foarte multe. Am avut multe trăiri alături de Părintele Sofian, am avut momente cu totul şi cu totul speciale. Viaţa mea s-a schimbat din momentul în care am intrat sub aura Părintelui Sofian, viaţa a căpătat alt rost şi alt sens, şi asta mi se pare mie foarte important. Fără Părintele Sofian, viaţa mea ar fi fost o viaţă de om care dădea importanţă unor cu totul altor lucruri, eram altcineva din toate punctele de vedere – deşi nu eram străină de biserică, mergeam din când în când, dar nu simţeam lucrurile atât de profund. Eu nu-L iubeam pe Hristos, dar de atunci înainte am început să încerc să-L iubesc pe Hristos, să înţeleg lucrurile altfel şi să le pătrund altfel.

Am avut nenumărate întâlniri cu Părintele Sofian, nu numai la spovedanie, ci şi întâlniri la Sfintele Liturghii, la slujbele de seară, la Sfintele Masluri… Viaţa mea pivota în jurul Părintelui Sofian, viaţa mea a început să se învârtă în jurul Părintelui prin faptul că eu am intrat în Biserică de-adevăratelea şi nu am mai lipsit de la nici o slujbă. Am devenit un creştin normal, un om normal. Până atunci îmi lipsea esenţialul. Mi-a schimbat complet cursul vieţii; mergeam pe alte coordonate, iar Părintele mi-a schimbat coordonatele. Ceea ce nu mi se părea atât de important mi-a devenit important. 

„În mrejele bunătăţii”

R. T.: Îl chemaţi la rugăciune în ajutor?

– Asta a apărut încet-încet… Părintele Sofian era pentru mine un fel de stea călăuzitoare, după Hristos şi Maica Domnului. În permanenţă îi ceream ajutorul, şi sunt convinsă că mă ajuta şi mă ajută. Nu există moment în care eu să nu apelez la dânsul, în diverse situaţii.

Și cred că cea mai mare calitate a Părintelui Sofian în legătură cu mine a fost faptul că dânsul a vrut să mă salveze. Adică dânsul şi-a dat seama că eu sunt atât de păcătoasă încât, dacă mă lua cu mare blândeţe, nu fugeam – pentru că altfel aş fi fugit de spaimă. Nu mi-a dat nici o clipă senzaţia că trebuie să pricep eu că dânsul pricepe că sunt o păcătoasă. M-a luat cu o blândeţe enormă, ca să nu mă sperii, să nu fug, adică să mă ţin în continuare de păcatele mele. M-a lăsat uşor-uşor, ca să mă prindă, să-mi dau seama că trebuie să rămân în Biserică. Şi când şi-a dat seama că într-adevăr sunt suficient de ancorată de Biserică și nu mai fug, atunci a început să-mi spună cum ar trebui să mă comport. A fost foarte delicat. Ştia cum să se poarte cu omul ca să-l prindă în mrejele bunătăţii, ca să facă ce trebuie.

R. T.: De unde credeţi că veneau această blândeţe şi această delicateţe a Părintelui?

S. R.: Dintr-un suflet luminos, care-şi dă seama că sufletul omului e ceva foarte delicat şi că trebuie să atingi sufletul omului cu mare delicateţe, să nu-l răneşti. Sufletul omului e extrem de delicat… Eu, când se întâmplă lucruri grave, mă rog îndelung ca să reuşesc să-mi repar rana care mi-a fost făcută în suflet de anumite întâmplări, de anumiţi oameni. Dânsul ştia ce înseamnă delicateţea sufletului unui om, şi atunci întâi îi trata sufletul, să nu se rănească, i-l oblojea pur şi simplu. Tu, ca persoană, venind în contact cu propriul tău păcat, te speriai atât de tare, că te răneai singur de spaimă. Dar aşa, erai înconjurat de blândeţea lui, care îţi făcea hapul ăsta al adevărului mult mai uşor de luat, adică îl făcea în aşa fel încât să nu simţi că era un hap care-ți trata rana, ci ca pe o bucurie care repara tot. Lumina din dânsul repara răul din tine. Totul era învăluit într-un har dumnezeiesc care repara răul frumos, uşor, fără să te doară atât de puternic încât să te rănească.

(Raluca Tănăseanu, „Arhimandritul Sofian de la Mănăstirea Antim” în Familia Ortodoxă nr. 9 (92), septembrie 2016, pp. 14-16)