„Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul”

Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

„Am fost arestat în 1948”, îşi aminteşte Traian Popescu. „Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în „57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: „Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: „Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În „56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în „demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Mi-e dor de Aiud câteodată

Pare peste fire să înţelegi. Traian Popescu îşi aminteşte de Jilava şi Aiud cu nostalgie. „Mi-e dor de Aiud câteodată”, zice el. Nu e nici figura de stil şi nici act trufaş de bravadă. E vorba de viaţa lui, de cele mai intense descoperiri: credinţa în Dumnezeu şi muzica. „Nu am absolut nici un merit”, va continua Traian Popescu. „După o criză de nebunie, în care plângeam şi râdeam necontenit, am fost izolat. Voiau să mă distrugă complet, să mă transforme într-o legumă, să uit până şi vorbirea. Mă plimbam rătăcitor prin celula strâmtă şi friguroasă, cu ciment umed pe jos, când deodată a ţâşnit din mine cântecul. Ce bucurie adâncă şi copleşitoare! Ce trăire fără egal! Acolo, în beciul de la Aiud, am terminat oratoriul: Imnul libertăţii şi Hora libertăţii. Eu, care nu cântasem în viaţa mea şi nu scrisesem un singur vers, trăiam adâncimile creaţiei, eram o cutie de rezonanţă a unor sunete cereşti, a unei armonii fără egal. Am fost scos pe targă după 18 zile, cu fericirea întipărită pe chip, spre uimirea tembelă a gardienilor. Nici ei, dar nici eu nu înţelegeam ce transformare teribilă trăisem.

În 16 ani de puşcărie, am compus 20 de piese: Calvarul, Mântuire, Patimile Domnului etc. Ani în şir mi-am impus să nu le uit, repetându-le până au intrat în fibra cea mai profundă a fiinţei mele. Între mine şi sunete nu mai era de acum nici o oprelişte despărţitoare. Trăiam şi respiram dimpreună cu sunetele, cu armoniile Mântuirii. Cu ceva timp în urmă, patriarhul m-a întrebat de ce nu mai creez. I-am răspuns că, după eliberare, nu am mai fost în stare să scriu nici o altă piesă muzicală. „Am încercat, dar nu am condiţii”, i-am zis. „Îmi lipseşte închisoarea.” S-a uitat la mine ca la un om ciudat. Era limpede că nu era uşor să înţelegi regretul pentru cel mai mare rău din viaţa ta.”

Fiecare îşi are închisoarea lui

În închisoare, forţa vine din altă parte decât din tăria trupească. Nici o altă experienţă nu i se poate substitui. „Sunt experienţe la care nu poţi ajunge nici prin lecturi şi nici prin mărturia altora, oricât de sinceră ar fi. Cine vorbeşte despre puşcărie în alb şi negru, greşeşte. Acolo, binele şi răul se amesteca şi te contrazic dacă ai trufia de a trage o concluzie definitivă. Nimic nu este dat pentru totdeauna. Am avut gardieni odioşi, mai răi decât nişte fiare, dar am întâlnit şi oameni, un anume Filimon de pildă, care îmi dădea pe ascuns petice şi ac, pentru a cârpi rămăşiţele de haine de pe mine. Prin cârpele acelea îşi risca propria lui libertate. Între patru pereţi zăbreliţi, victima şi călăul îşi pot schimba în orice moment locul. Acolo, ”vinovăţie” şi ”inocență” sunt cuvinte care îşi pot modifica repede sensul. Generalul Anton, care fusese până în ’48 şeful Jandarmeriei, având în subordine închisoarea Jilava, devenise din mai marele deţinuţilor, coleg de celulă cu noi. La anchetă, am fost vecin de celulă cu Vasile Luca, celebrul şef comunist. El, care pornise prigoana împotriva noastră, acum intră în crize cumplite, urlând ca un descreierat: „Să ştie toată lumea că Vasile Luca e închis pe nedrept şi e condamnat la exterminare lentă”. Trebuie să fi fost greu pentru el să trăiască în dispreţul celorlalţi deţinuţi şi, mai ales, în singurătatea la care, de astă dată, noi îl condamnaserăm. Fiecare şi-a avut închisoarea lui, iar tăria şi-a câştigat-o dintr-un nimic – un gest, o vorbă, un cântec. Nu pot nici acum să descriu ce bucurie enormă am simţit când Centiu Glodeanu (fratele compozitorului Glodeanu) mi-a dat gamela lui de arpacaş. Asta ne-a legat pe viaţă. Nu pot să cuprind în vorbe ce a însemnat pentru mine îndemnul generalului Mihail, şef de Stat Major la 23 August, care, semiparalizat, mă încuraja după ce îmi tăiasem venele: „Să nu-ţi pierzi nădejdea/ Fii vesel cât se poate/ Căci tot la ziuă duce/ Şi cea mai lungă noapte”.”

Oricât ar încerca să uite Traian Popescu cei 16 ani de calvar, suferinţa irumpe când şi când ca un vulcan: bătăile bestiale, cele 300 de lovituri la tălpi, vena secţionată din care sângele ţâşnea ca la o pasăre cu gâtul tăiat sau tembela distracţie a torţionarilor de a-ţi turna pe gât zeama fierbinte a terciului cel de toate zilele şi apoi obligându-te să înghiţi dintr-o dată 100 de grame de pâine uscată. Peste toate, Traian Popescu încearcă să aştearnă duios şi grijuliu bucuria rezistenţei, câştigul colosal de a fi trăit în preajma celor mai strălucite minţi ale României. Nu e puţin lucru să ai ca profesori pe etnograful Ernest Bernea care ţinea adevărate prelegeri despre filosofia Greciei antice, pe Mircea Vulcănescu, pe Gafencu, pe Nicu Călinescu, cel care ştia pe de rost toată istoria literaturii romane sau pe părintele Ioan Iovan, care vorbea din Biblie de parcă ar fi avut-o sub ochi. De la fiecare, Traian Popescu a învăţat câte ceva. De la Valeriu Gafencu – rugăciunea inimii. De la Gili Ioanid – smerenia şi nejudecarea aproapelui: „Dacă n-ai nimic bun de spus despre fratele tău, mai bine taci”. De la părintele Ioan – înţelepciunea: „Starea de rugăciune nu poate fi fără stare de bucurie”. De la Gelu Gheorghiu, eroul de la Piteşti, demnitatea unui om care a îndurat doi ani de iad, fără nici o concesie.

Cea mai teribilă armă a celor slabi este imaginaţia. Oricât au încercat, niciodată gardienii sau ofiţerii politici nu au reuşit să lupte cu invenţia clocotitoare a deţinuţilor. Gelu Gheorghiu continuase un dicţionar al limbii engleze de 8000 de cuvinte, scrise în albastru de metil pe hârtie de sac, şi conceput iniţial de către George Manu, un atomist mai mare decât Horia Hulubei, care va muri în cea mai mare mizerie la Aiud, în timp ce marile universităţi ale lumii îl căutau să-i decerneze premii şi să-i ofere titluri academice. La Mislea, femeile legionare editaseră un întreg volum cu poeziile lui Radu Gyr, scrise pe bucăţi de cârpă, în semne morse, cu linii şi puncte. Până şi Traian Popescu se specializase în fastuoase dulciuri de Crăciun, făcute din puţină pâine economisită, sirop de tuse şi un rest de marmeladă. Viaţa curge năvălioasa înainte, chiar dacă adeseori bucuriile nu sunt decât o secundă de odihnă între câţiva ani de durere şi umilinţă. Cu atât mai mult ştii apoi să le preţuieşti.

Fericirea – o misiune sfântă

Din toate, cel mai mult Traian Popescu îşi aminteşte momentul eliberării. În ’64 lucra ca inginer la muncile interioare, la decantorul din Aiud. Aşa ceva nu se poate uita. „În aer plutea deja briza uşoară a libertăţii. Ceva trebuia să se întâmple. Văzusem la bucătărie cum se pregătesc raţiile de eliberare şi comandantul îmi dăduse ordin să nu mă tund. Un asemenea lucru era de neimaginat în alte condiţii. Şi într-adevăr, a doua zi am plecat acasă. Ţin minte că primii paşi pe stradă au fost cumpliţi. Aveam senzaţia că o cuşcă merge dimpreună cu mine, că picioarele nu se pot urni decât sacadat, în ritmul plimbării din curtea închisorii. Eram împreună cu alţi trei colegi, dar eu eram singurul care aveam bani, 500 de lei – salariul pentru anii în care lucrasem la Gherla. În gara Teiuş, unde trebuia să aşteptăm trenul spre Bucureşti, m-am dus să cumpăr câte ceva pentru mine şi colegii mei. Când i-am întrebat ce vor, au rămas mult timp pe gânduri. Trebuia să-şi adune toate fantasmele lor de 15 ani într-o singură dorinţă. Ei bine, aceste dorinţe m-au năucit. Unul voia o sticluţă de parfum, să acopere mirosul de mucegai, de puşcărie, impregnat în haine. Altul m-a rugat să-i cumpăr un basc şi ultimul coleg… o cravată. Fericiţi apoi, am mers să bem o bere. Pare greu de crezut, dar toţi patru nu am fost în stare să bem împreună o singură sticlă. Ne pierduserăm gustul. Trebuia să reinvatam a trăi normal. Eram ca nişte copii, la primii lor paşi. Aceeaşi senzaţie aveam să o încerc în apropierea casei părinteşti din Bucureştii Noi. M-am oprit în colţul gardului şi nu am mai putut să înaintez. Am stat aşa câteva minute. Mi-era teamă că bucuria revederii să nu o ucidă pe mama. Mi-era teamă în primul rând de mine. Pentru prima oară, după 16 ani, eram obligat să trăiesc efectiv o bucurie, nu doar să mi-o imaginez. Atunci, mi-am dat seama că trebuie să distrug refugiul mental pe care mi-l construisem cu atâta efort. Trebuia de acum să trăiesc pur şi simplu – un lucru mai greu, câteodată, decât zarca Aiudului şi Jilava la un loc.

Dacă n-aş fi procedat aşa, ar fi însemnat să accept o condamnare pe viaţă. Să mă autocondamn. Singura mea răzbunare nu putea fi decât să trăiesc cu toată intensitatea. O lună întreagă, de pildă, m-am plimbat necontenit. Colindam Bucureştiul şi aveam o bucurie până la extaz călătorind cu tramvaiul. Orice mă făcea fericit: oamenii, casele vechi, noile construcţii, pomii înfrunziţi, Cișmigiul. Totul. Nimic nu a mai reuşit să-mi umbrească bucuriile, nici securiştii, nici urmăririle discrete pe stradă şi nici mizeria sau frigul comunist din ultimii ani. Fericirea era de acum pentru mine o misiune sfântă, dată de toţi cei care muriseră în chinuri la Piteşti, Aiud sau Gherla. Mi-am terminat studiile şi am muncit pe şantier. Gătind cu mâna mea, am serbat toate momentele festive ale anului – Crăciunul, Paştele, zilele tuturor sfinţilor. N-am încetat nici o clipă să fiu optimist şi să refuz a evoca, fie şi între prieteni, momentele „din vremea mea”.

Când aud, astăzi, pe stradă, tânguiri despre una sau alta, mă înfior. E profund nedrept. N-ai dreptul să fii nefericit dacă nu ştii cu adevărat ce este durerea. În viaţă nu există decât o singură disperare: pierderea credinţei în Dumnezeu.”

(Sorin Preda – Formula AS, numărul 396, anul 2000)