Maica Mihaela impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă și inteligenţă
Cine este maica Mihaela?
Se numeşte Marieta Iordache şi este sora lui Nicoară Iordache din Nicoreştii Tecuciului, ucis de Armând Călinescu şi Carol II în cumplita prigoană şi persecuţie politică a anilor 1933 – 1940. Face parte dintr-o familie de răzeşi şi podgoreni avuţi din ţinutul Moldovei de Jos. în fiecare toamnă, soseau poloboacele cu vin de Nicoreşti la Vladimireşti, din cota de moştenire a Mihaelei, moştenire preluată de mănăstire, conform regulilor monastice. A absolvit liceul teoretic cu distincţie. Fratele ei Iordache Nicoară era avocat, cu reputaţie incipientă, şi scriitor cu avânt incipient, în zbor de aripi largi, brusc curmat.
Marieta Iordache evolua printre ideile politice şi idealurile de scriitor ale fratelui Nicoară cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură1. S-a înscris la Litere şi Filosofic Fiindcă era sportivă, s-a înscris şi la Academia Naţională de Educaţie Fizică, pentru a se face, eventual, profesoară de gimnastică. Iubea sportul, aerul, lumina. Umbla trei anotimpuri în short, cu anatomia ei agreabilă de tânără zeiţă, de Diană virginală. Când a intrat în mănăstire, într-o spirituală epistolă adresată unei colege, mărturisea că un singur lucru o stânjeneşte în noua viaţă: nu mai poate purta short! Trebuie să poarte fuste lungi!
Prigoana începută în 1933, odată cu asasinarea primului ministru I.G. Duca, şef liberal, care a refuzat candidatura grupării celei noi, intitulată Totul pentru ţară, a culminat între anii 1938 -1939. S-a făcut proces lui Corneliu Z. Codreanu de către N. Iorga, pentru o epistolă anodină, care a dus la o condamnare de şase luni, apoi, a venit rapid o condamnare de zece ani, şi apoi, asasinatul fizic de la Tâncăbeşti.
Ziua de 8 iunie se sărbătorea, între 1930 – 1940, cu mare fast. Era ziua când a pogorât din avion prinţul pribeag Carol din exil, întâmpinat de o ţărancă tânără care prăşea într-un lan cu porumb şi care i-a întins un ulcior cu apă. Simbolul fusese găsit. îl întâmpinase ţara, printr-o femeie, pe galantul principe, însetat de dorul patriei, cu un ulcior arhaic, urându-i bun sosit, la ieşirea din avionul poznaş, în pană. […]
Carol II sărbătorea la 8 iunie 1939, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF. Puterile lui erau neţărmurite. Demnitarii se plecau servili. Printre ei şi sorbonardul Mihai Ralea, în fireturi şi costumaţie albastră. Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă.
Istrate Micescu, prinţul avocaţilor, modificase Constituţia într-o noapte, abolise libertăţile şi primise un onorariu de 8 milioane de lei.
Marieta Iordache era studentă la ANEF, gimnastă încercată, cu vechime, studentă distinsă la Litere şi Filosofie a profesorului Nae Ionescu, stimată de Octav Onicescu, care preda cursuri de matematici şi filosofia ştiinţelor, remarcată de Gh. Zapan, profesorul de psihotehnică, sosit de la Berlin cu o teză mult controversată. Se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluând graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon, i l-a luat fulgerător din mâna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal. A fost arestată. Dusă la poliţie, a fost maltratată, ca să se afle complotul, complicii şi vinovăţiile. Marieta, sora lui Iordache Nicoară, n-avea complici. Făcuse un gest premeditat şi solitar. Dacă ar fi luat revolverul şi ar fi tras, ar fi fost un gest anarhist. Dar Marieta Iordache nu era o anarhistă. Ea era o sportivă îndrăgostită de aer, apă şi lumină, care evolua sub lumina cea mare a credinţei lui Hristos şi a luptei contra tiraniilor.
După lungi interogări şi torturi, a fost internată, cu domiciliu forţat, la mănăstirea Suzana din Prahova. Acolo se mai aflau alte 8 deţinute politice, între care şi Mary Polihroniade, englezoaică născută şi crescută în România, femeie bravă, protestantă, puritană şi sportivă, soţia colegului meu de facultate şi bară, Mişu Polihroniade. De la ea ştiu aceste detalii. Prietenia lor a fost totală. Erau închise într-un turn de mănăstire, păzite de un pichet de jandarmi. Şeful postului de jandarmi era un credincios, lector cotidian al Bibliei. N-au dus-o prea rău. Spiriduşul din Mihaela-Marieta nu-i dădea linişte. O aştepta şi un proces greu cu M.S.V..
A escaladat turnul, a evadat, şi-a fracturat puţin piciorul, fiindcă sfoara a fost prea subţire şi s-a rupt. A ajuns cu bine într-un ascunziş. S-a reîntors. De ce? Aici începe senzaţionalul, care demonstrează esenţa fecioarei.
Prietenele din turn, cu care reluase legătura, au implorat-o să se întoarcă. Şeful postului de jandarmi n-a întors calimera, n-a torturat pe deţinutele din turn ca să afle complicităţi. Citea Biblia în continuare. Din respect pentru temnicer, Marieta s-a predat. Au mai rămas acolo câtăva vreme. Gardianul n-a mai fost pedepsit.
Crugul evenimentelor s-a succedat cu viteză vertiginoasă. Gruparea politică a Marietei Iordache a ajuns la putere, a comis o serie de atrocităţi abominabile, cum a fost asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, masacrarea demnitarilor politici adversari în închisoarea Jilava, molestarea evreilor etc, etc.
Marieta Iordache, Diana virginală şi sportivă, îndurerată şi jignită, s-a dus la mănăstire, ca să se roage pentru iertarea păcatelor comise de coreligionarii politici. Sora Marieta a devenit maica Mihaela. Maica Mihaela n-a intrat la mănăstire din decepţie erotică, fiindcă logodnicul ei ar fi fost ucis de Armând Călinescu, Ralea şi Carol II, aşa cum pun în circulaţie, ca o sfruntată minciună, Sandu Tudor2 şi fratele Andrei [Scrima ?], cu banda lor patriarhaliotă.
Maica Mihaela a intrat în nobilul cin călugăresc, ca să se roage pentru iertarea păcatelor altora. Nu se roagă călugării pentru iertarea păcatelor noastre, ale laicilor? Câte păcate poate să aibă o fecioară sportivă, iubitoare de aer, apă şi lumină? Maica Micaela n-a avut nici un logodnic ucis şi nici vreun logodnic viu. Logodnicul ei ales este Hristos. Ea este mireasa lui Iisus. Maica Mihaela n-a păcătuit în scurta şi furtunoasa ei viaţă laică. Iubea sportul pe stadion şi munţii. A comis două infracţiuni statale: a înfruntat cu cuvinte parlamentare pe un rege tiranic şi a fugit de sub paza unui temnicer. Dar, fiindcă temnicerul era blând şi omenos, s-a reîntors de bună voie în capcană, ca să nu sufere bunul temnicer, ea riscând să fie condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru înfruntarea şi ofensa adusă regalităţii.
Marieta a intrat în mănăstire şi a luat vălul şi straiele negre, pură, virginală şi înfruntătoare. A intrat ca să se roage pentru păcatele altora. Multe tinere băteau la poarta mănăstirii Vladimireştilor. Maica Veronica punea condiţia prealabilă a fecioriei. Multe solicitante minţeau. Veneau după decepţii erotice. Nu stăteau multă vreme. Una a plecat după un an şi jumătate, fiindcă simţea că o frige pământul Vladimireştilor sub tălpi. Minţise.
Mihaela a intrat în mănăstire cu avântul ei sportiv, cu chibzuinţă şi capacitatea organizatorică, plină de elan, de osârdie şi dorinţă de izolare. Şi-a îngropat 16 ani de tinereţe şi energie sub zidurile celei mai noi mănăstiri a ţării mele, mănăstire cu specificul unic în Balcani şi în răsăritul ortodox. Au fundat o mănăstire a fecioarelor benedictine cu deviza ora et labora! […]3
Ea întrupa linia rigidă, cu eleganţă şi fineţe. Dacă ar fi fost bărbat, avea stofă de cardinal care ar fi făcut istorie. Am avut multe întâlniri, multe conversaţii, multe ciocniri cu maica Mihaela. N-a fost niciodată ceartă. Dar cred că nu ne-am înţeles niciodată. Rigiditatea ei mă înfiora. Am admirat-o în septembrie 1954, în preajma împăcării generale. Venise în Bucureşti după cumpărături pentru mânăstire. Avea bagaje grele.
Mi-a telefonat dimineaţa, comunicându-mi ora plecării la miezul nopţii. A venit întovărăşită de o colegă laică de universitate. Purta rasa călugărească cu distincţia d’une vraie grande dame. Se descurca uşor şi cu graţie printre hamali, ştia să poruncească. A apucat şi dânsa câteva plase grele, cu o mână aparent firavă, oţel în mănuşă de catifea. I le-am luat eu cu insistenţă sporită, fiindcă dorea să şi le care singură. Nu i-am dat voie să pună mâna pe nici un bagaj. La intrarea trenului în gară, şi-a concediat amica şi am rămas singuri într-un compartiment de clasa a II-a. I-am aranjat bagajele. Am aprins o ţigară şi am stat la taifas asupra situaţiei. Nu crezuse în împăcare. O biruisem cu faptele tranzacţiei, cu teoria mea compromiţătoare asupra geniului specific românesc al compromisului.
Mi se şoptise că Mihaela Iordache, studentă, şi-a pierdut logodnicul, om politic, ucis în lagărele călinesciene ale regelui Carol II. Ochii ei pluteau în reverie. I-am presimţit gândurile şi momentul de slăbiciune, călcâiul lui Achile într-o armură medievală? Poate m-am înşelat. M-am ferit să fac vreo aluzie. Călugăriţa îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică. Am găsit-o într-o dimineaţă, la cai, înhămându-i, după ce toată noaptea bătuse la maşină motivele mele de recurs pentru călugării Sihaştri, care trebuiau depuse neapărat în acea zi la tribunalul regional Bârlad. Făcuse minimum de greşeli într-o terminologie de strictă specialitate juridică. Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina. Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia [Lațcu]era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia – ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.
Mihaela n-avea nimic floral sau vegetal în ea. N-o puteam asemăna decât cu platina. Dacă nu găseam corespondenţă la lumea vegetală, pe care o iubesc atâta, căutam corespondenţă în lumea animalică. Nu seamănă atâţia oameni cu porcii ? Alţii cu boii ? … N-am un prieten ca un viezure ? N-am o amică exact ca o veveriţă? …Multe călugăriţe din Grădina Maicii Domnului îmi păreau mioare. Pe maica Mihaela Iordache n-o puteam reduce la planul animalic. Era ireductibilă la animalitate. Îmi evoca metalul dens şi nobil al platinei. Era aproape inumană. Sau era supraumană? Depăşise prin jertfă, disciplină şi voinţă stadiul omului? Am studiat-o cu atenţie, cu luciditate crudă şi aproape fără pic de simpatie. Cred că lipsa de simpatie era reciprocă. Formele noastre convenţionale au fost desăvârşite. Afecţiunea aparentă n-avea fisuri. Simţeam mefianţa ei, bazată pe trecutul meu, exact la antipodul ei, pe gusturi şi gânduri absolut disparate. Acum ne întâlneam, în treabă şi comuniune, pe două înalte platouri:
1) pe platoul Mănăstirii Dealului, unde eu fusesem elev timp de 7 ani, iar aceiaşi profesori care m-au educat pe mine au educat-o şi pe ea în timpul universităţii (Nae Ionescu, Gh. Zapan, colonel Virgil Bădulescu, Dr. Amedeu Mârza, Petre Lazăr-Constantin, acea echipă omogenă şi prestigioasă de pedagogi, despre care vorbisem de câteva ori);
2) pe platoul Mănăstirii Vladimireşti-Sihastru, unde ea oficia ca substareţă şi ambasadrice (recepţiile cu personalităţi de marcă), iar eu ca un călugăr alb, arhiepiscop judiciar, plasat ca musafirul nr. 1 la protocolul, ritualul şi hieratismul vladimirescian.
Am surprins-o de multe ori fără platoşă de ambasadrice şi grande dame. Marina îi spunea, nu degeaba, spiriduşul Vladimireştiului!…
(Petre Pandrea – Călugărul Alb, Editura Vremea, Bucureşti, 2003; fragmente publicate parțial și în Revista Rost, an VI, nr. 62, aprilie 2008, pp. 33-34)
1. De remarcat că portretele pe care le face Petre Pandrea în memoriile sale poartă amprenta carnalității, cazul de față fiind cât se poate de elocvent, ceea ce uneori poate părea deranjant pentru un credincios obișnuit doar cu optica portretelor exclusiv duhovnicești. Numai că evidențierea trăsăturilor trupești nu le neagă și nu le umbresc cu nimic pe cele duhovnicești, atâta doar că fiecare memorialist surprinde trăsăturile spre care este înclinat. Optinăm că descrierea îmbinată a trăsăturilor ar fi cea mai aproape de adevăr. Un astfel de memorialist este Arșavir Acterian, care surprinde cu realism atât trăsăturile trupești cât și pe cele duhovnicești. A se vedea spre exemplu, evocarea lui Mircea Vulcănescu sau a lui Petre Țuțea.
2. Este vorba de părintele Daniil Sandu Tudor, pe atunci publicist. Aversiunea părintelui față de legionarism era bine-cunoscută și pe acest fond este explicabilă și aversiunea față de Maica Mihaela, care de altfel era reciprocă. Numai că ”nebănuite sunt căile Domnului”, așa încât cei doi îndușmăniți de tumultul vremii aveau să îmbrace cinul monahal și să sfârșească ca mucenici în temnițele comuniste.
3. În originalul cărții, acest fragment de text care se încheie aici este posterior celui care urmează în selecția de față, numai că le-am inversat ordinea pentru a da coerență cronologică.