Maica Mihaela – o ființă excepțională, luptătoare, vitează și în același timp suavă
Am descins în plină noapte la Miercurea Ciuc, cu un sentiment apăsător. Eram dezolate că eram aduse din nou în fortăreaţa Mariei Tereza, peştera nenorocită în care aveau să mi se îmbolnăvească definitiv şi iremediabil oasele şi plămânii. […]
Prima celulă e rezervată pentru bolnavele T.B.C., următoarea va fi ocupată de Maica Mihaela, Meri şi Manţi. Urmăm noi, celula e înghesuită, cu şase paturi suprapuse pe două nivele, deci trei grupuri care abia încap. […]
Cu vecinele din stânga am vorbit prin morse, sistem pe care l-au învăţat de la noi toate trei. Cea mai solicitată era maica Mihaela, care vorbea mult cu fiecare din noi. Aveam cu ea discuţii lungi pe diferite teme. Cu Nana Sofica depăna amintiri comune din viaţa legionară. Cu mine, la început, prefera să discute probleme de filosofie creştină şi de teologie. Aceasta pentru faptul că m-a confundat cu o altă prietenă a Zoricăi (maica Teodosia), pe nume Paia. Când a aflat că nu sunt Paia ci Păzi a schimbat subiectul discuţiilor noastre. Mi-a povestit despre oamenii Mişcării, cu predilecţie despre Căpitan. Povestea atât de frumos, avea o memorie fantastică, reţinuse o mulţime de întâmplări şi cuvinte pline de spiritualitate şi de înţelepciune rostite de Căpitan. Le-am trecut în morse pe una din bluzele mele brodate, cu gândul să le scot afară şi să le reproduc când va fi posibil, erau, pur şi simplu, fascinante, dar n-a fost să fie.
N-am reuşit. Şi aşa s-a pierdut o comoară de mărturii păstrate cu exactitate şi cu evlavie într-o inimă binecuvântată de Dumnezeu. […] Regret că n-am găsit o formulă prin care să reuşesc să păstrez textele preluate de la Maica Mihaela. Ar fi fost mult mai bine dacă le-aş fi memorat, căci foaia memoriei n-ar fi putut fi confiscată. Chiar dacă aş fi pierdut ceva cuvinte, tot aş fi salvat ceva. În orice caz, mai mult decât nimic. Acum îmi stăruie în suflet doar regretul că s-a pierdut ceva nespus de frumos, fragmente din viaţa unei fiinţe excepţionale, luptătoare, vitează şi visătoare, suavă în acelaşi timp. Mărturiile îngrămădite cu multă grijă într-un suflet de neînlocuit au plecat odată cu ea ca să vorbească cerului de oamenii care i-au iubit comorile. Ceva, totuşi, a rămas: cuvintele ultime pe care le-a scos Nana Sofica din Miercurea Ciuc.