Maica Teodosia – „A fost o poetă de valoare unică”

Era prin octombrie 1955. Mă aflam încă din ianuarie, singur, într-o celulă din subsolul Ministerului de interne (devenit mai târziu sediul C. C. al P. C. R. iar după 1989 sediul Senatului României).

Devenisem subiectul unei anchete înscenate a Securităţii (…) Am fost torturat o zi şi o noapte; în acest timp am leşinat de mai multe ori şi pentru a-mi reveni în fire eram udat cu apă. Neputând să mă ţin pe scaun, am fost legat de el. Spre seară – sunt dus într-o celulă unde însă nu reuşesc să aţipesc. Eram o masă inertă şi incapabil de a mai lega un gând.

Noaptea târziu am fost din nou scos la anchetă. Vestitul Brânzaru, călăul de la interne, m-a prins de piept şi m-a trântit la podea. Mi-a legat mâinile peste genunchii încovoiaţi, trecându-mi pe sub ei şi pe sub braţe o bară de fier, apoi m-au ridicat punând capetele barei pe două birouri. A început bătaia clasică la tălpi cu o ţeavă de locomotivă de doi metri; simţeam până în creier fiecare lovitură care se transmitea prin sistemul osos. Am leşinat de mai multe ori.   

Se lumina de ziuă; am fost târât în celulă. Nu-mi mai doream decât moartea pe care o aşteptam ca pe o binefacere. Mintea îmi sărise peste pragul normalului, iar eu intrasem într-o semialienare unde râsul se împletea cu plânsul. Din când în când mă ameninţau cu reeditarea acelei nopţi de groază. Încercam să încheg o rugăciune dar nu reuşeam să invoc ajutorul divin; simţeam cum forţe diavoleşti se jucau cu sufletul şi cu spiritul meu.

În această stare de degringoladă psihică, aud din celula vecină un glas cristalin de femeie. Nu se înţelegea ce spune, totul fiind şoptit dar în acelaşi timp sunând a un clopoţel, ca o strună de harfă, luând în mintea mea sugestia unei voci de heruvim! Poate cerea ceva, poate era bolnavă sau, cine ştie, suferise acelaşi tratament ca şi mine.   

Am pus urechea de uşa metalică; n-am descifrat nimic, dar din unduirile şi inflexiunile vocii se putea constata că nu era tremurătoare, nici desnădăjduită şi nici plângătoare, ci părea mai degrabă o rugă stenică şi reconfortantă. La un moment dat am simţit un fior care îmi stăbătea tot trupul, când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce, automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de „reflex condiţionat”. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că dincolo de ea străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele: „MAICA DOMNULUI”.

M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat, am ciocănit uşor în perete improvizând un alfabet „sui generis”, greoi, neştiind Morse. Litera „a”- o bătaie, „b”- două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns. Am aflat că vecina mea se numeşte TEODOSIA şi că esta călugăriţă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că Mănăstirea fusese desfiinţată iar o parte din maici au fost arestate împreună cu Părintele Ioan Iovan, iar celelalte au fost alungate din Mănăstire.

Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete venite din Cer, simţind că numai de acolo îmi poate veni un licăr de speranţă!

În seara următoare am reluat tentativa mea „spunându-i” că mă aflu într-o situaţie disperată din care nu mai am nici o ieşire. În acea seară şi în cele care au urmat mi s-a transmis să mă rog fiind întrebat ce rugăciuni ştiu. Am răspuns că Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii – pe care o învăţasem de la Valeriu Gafencu – dar acum nu o mai puteam rosti. „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună! – a fost mesajul de dincolo de perete. Am ciocănit disperat: „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine, eu nu mai pot, sunt sfârşit!”
Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lângă camera ofiţerului de serviciu. Pe sub ochelarii maţi, de tablă, văd figura lui Brânzaru – călăul care mă torturase- şi aud cum îi spune cuiva că la noapte este nevoie de el. În clipa aceea am fost convins că a sosit momentul fatal cu care eram ameninţat şi căruia nu-i mai puteam face faţă, necum să mă mai pot împotrivi.

Întors în celulă, înfiorat de spaimă, deznădăjduit, descompus, am spus murmurând: „Doamne iartă-mă! Mamă, iartă-mă! Nu mai pot suporta!” Am înghiţit optzeci de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit la WC cu câteva zile mai înainte, mi-am tăiat venele! Dumnezeu nu a vrut să mă „elibereze” din viaţă, salvându-mi astfel sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii.

Au trecut anii cu cele bune şi cele rele ale lor, iar după anul 1990 am aflat un lucru care m-a uluit. Maica Teodosia care încercase atunci să mă luminize şi ale cărei rugăciuni sigur au fost ascultate de Cel de Sus care m-a salvat, nu era alta decât poeta creştină Zorica Laţcu, formată în cadrul spiritual al revistei „Gândirea”.

A fost o poetă care poate fi considerată un nume de valoare unică în ce priveşte împletirea talentului artistic cu trăirea profundă religioasă. Devotamentul ei monahal era al duhului ortodox şi poezia a avut de câştigat de la adânca ei cucernicie, impunându-se astfel ca o poetă mistică prin excelenţă.

(Traian Popescu – Revista Permanențe, iulie 2002)