Mama Olga, o femeie cultă, foarte milostivă și blândă

Prima amintire din viața mea este în ceață, nu foarte clară, parcă am visat, dar cred că s-a întâmplat.

Era noapte, ajunsesem cu o căruță la orfelinatul Acoperământul Maicii Domnului, de la mănăstirea Bistrița, Vâlcea. În căruță eram vreo zece copii între unu și cinci ani. Eu aveam trei ani. În jurul căruței niște umbre care ne-au dat jos, fie de o mână, fie de un picior. Erau maicile de la Bistrița, mănăstire care adăpostea orfelinatul și-l administra. Nu se vedea prea bine, erau cu felinarele și lumânările aprinse, nu era curent electric la mănăstire. Maicile aveau ascultarea, ca atunci când vin copiii, să-i ia în primire, să-și aleagă unul sau doi dintre ei pe care să-i îngrijească apoi. Directoarea orfelinatului era Maica Olga Gologan, ajutată permanent de sora ei, Teodosia Gologan.

Am mers la dormitor. Erau dormitoare mari, pentru 40-50 persoane, paturi duble cu fân și rogojini. Am dormit o vreme cu maicile și surorile care ne-au luat în grijă. Nu-mi mai amintesc alte amănunte, până când am mers la grădiniță, apoi la școala primară. Ceea ce m-a impresionat deosebit a fost faptul că în clasa a patra primară maicile au început să ne învețe cântări bisericești, la început mai ușoare, ca Binecuvântările Învierii și Catavasiile Nașterii Domnului. Eram foarte fericite când ne venea rândul să cântăm în mijlocul bisericii. Încă de la grădiniță maicile ne povestea Viața Domnului Iisus, începând cu Nașterea Lui. La toate praznicele ne vorbeau despre momentele respective din Viața Mântuitorului: învățături, minuni etc. Ședeau copiii adunați într-un pat mai mare, în jurul unei maici care ne povestea aproape șoptit, cu drag și convingere. Și acest fapt m-a împresionat.

În mănăstirea Bistrița erau școli, grădinița de copii, curs primar și curs secundar, în primii ani a fost seminar, apoi s-a transformat în liceu, la cererea fruntașilor satelor dimprejur care voiau să-și dea copiii la școala din mănăstire. Directoarea școlilor și orfelinatului era stareța mănăstirii, Maica Olga Gologan, o femeie educată, cultă, și foarte blândă. Pentru că ne crescuse pe toate îi spuneam… Mama Olga. Avea inițiative frumoase, avea prestanță și autoritate, care, însă, nu-i știrbeau blândețea. Nu participam la toate slujbele, dar maicile ne învățaseră anumite rugăciuni pe care le cântam seara și dimineața, în fața bisericii. Erau troparele și condacele hramului, Acoperământul Maicii Domnului și ale Sfântului Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaște se află acolo. Mama Olga ne spunea mereu că mama noastră este Maica Domnului, iar Tatăl, Sfântul Grigorie. Ne îndemna să ne rugăm lor pentru toate nevoile noastre. De zile mari, cum este Crăciunul și Învierea Domnului, ne făcea lucruri noi, rochițe, șorțulețe sau încălțăminte, ne îmbrăca pentru biserică și ne spunea că mergem la Ierusalim, să fim foarte cuminți. Ne mai spunea Mama Olga că stareță a mănăstirii este Maica Domnului, iar sfinția sa o înlocuiește, dar Maica Domnului îi spune tot ce trebuie să facă. De aceea n-a stat niciodată în strana stărețească. A așezat în strană o icoană cu Maica Domnului și ne-a învățat că de acolo trebuie să luăm toate binecuvântările pentru ascultările din mănăstire. Aveam și o icoană foarte mare cu Acoperământul Maicii Domnului, în care scenele pictate și persoanele erau aproape în mărime naturală, așezată într-o sală mare, îi spuneam Sala de meditații pentru că acolo ne pregăteam lecțiile. Icoana avea o frumusețe deosebită, persoanele parcă veneau spre noi, copiii care ne aflam foarte des în fața ei făcând metanii.

Mama Olaga avea o evlavie deosebită la Maica Domnului și nu se întâmpla ca vreodată, când îi pronunța numele, să nu plângă, ne transmitea acest sentiment, ne emoționam și plângeam și noi atunci. S-au făcut minuni la această icoană. De câte ori aveau maicile necazuri sau lipsuri, ne rugam toată obștea, și noi, copiii, la Maica Domnului. Îmi amintesc că odată se terminaseră proviziile de mâncare, bani nu erau, să cumpere… Mama Olga a venit plângând în atelierul unde lucram și ne-a spus să mergem la biserică să ne rugăm cu lacrimi, să ne ajute Maica Domnului, ceea ce am și făcut. După rugăciune, câteva maici au observat că la poarta mănăstirii erau niște căruțe. S-au dus să vadă ce este. Niște săteni dintr-o comună mai depărtată se rătăciseră de la drumul pe care trebuiau să meargă către Târg. Aflând că acolo este o mănăstire și că sunt adăpostiți copii orfani, au spus să descarce căruțele. Erau cartofi, făină, ulei, zahăr…Toată obțea a plâns de bucurie. Altădată iar era lipsă de bani. Mănăstirea avea trei sau patru salarii, iar orfelinatul era întreținut de mănăstire. S-au făcut rugăciuni. A doua zi a venit la mănăstire o mașină cu niște doamne bogate din București. Au vizitat expoziția noastră cu obiecte de artă și au cumpărat apoi tot ce se afla în ateliere: covoare oltenești, cusături naționale, ii, bluze, rochițe pentru copii cusute cu flori de câmp, obiecte de ceramică, toate lucrate de maici. A fost o sumă foarte mare și bucuria noastră la fel de mare.

Când ne-am făcut mai mari, am început să ne certăm între noi, chiar între prietene. Mama Olga ne chema la Stăreție, ne întreba de ce ne-am certat, ne făcea pe toate responsabile, ne povățuia că nu este frumos să ne certăm, ne îmbrățișa și ne săruta, apoi ne punea și pe noi să ne cerem iertare, să ne îmbrățișăm și să ne sărutăm.

Maicile Gologan nu primeau la mănăstire persoane cu vârsta de peste 15 ani. Nici pe noi nu ne încurajau să ne împrietenim cu persoane din afara mănăstirii. Mai târziu, cam după al doilea război mondial, au început să primească diferite persoane și mai în vârstă, multe cu defecte fizice, mulți necăjiți. Noi ne cam revoltam spunând, de ce să primească astfel de persoane care nu pot munci. Mama Olga ne certa, tot cu blândețe: fetele mamii, aceste persoane sunt destul de rănite sufletește pentru neputințele lor fizice! De ce să nu le ajutăm? Oare, mănăstirea nu are și rolul acestade a-i mângâia pe cei necăjiți? Dacă printre ele este vreo sfântă sau chiar Hristos? Să-l gonim noi pe Hristos care are nevoie de ajutorul nostru?! Așa ne emoționa pe noi Mama Olga, învățându-ne milostenia. De multe ori veneau la biserică oameni săraci și ședeau cu mâna întinsă. Noi treceam pe lângă ei fără să facem vreun gest. Mama Olga ne spunea: fetele mamii, când vedeți oameni cu mâinile întinse, nu treceți nepăsătoare pe lângă ei. Este mare jena lor, să stea cu mâna întinsă, le este rușine de asta, dar sunt nevoiți. Puneți ceva în mâna aceea, o bucată de pâine, o bomboană, un ban, sau duceți-i la bucătărie să mănânce ceva. Credeți că ei nu sunt chinuiți de umilința aceasta? Printre ei este chiar Dumnezeu, credeți că nu ne va cere socoteala la dreapta Lui judecată? Chiar dacă nu aveți nimic, spuneți-le măcar o vorbă bună.

Era foarte milostivă Mama Olga! Când se întâlnea cu suferința, o vedeam ștergându-și discret ochii.

Avea și un mare dar artistic, îi plăcea tot ce este frumos, mai ales slujbele bisericești. În ajunul tuturor Praznicelor, a rânduit ca toate cântărețele bune să fie scutite de alte ascultări și să se pregătească pentru privegheri, repetând cântările. Aveam în Biserică un Idiomelar pe note psaltice, de Dumitru Suceveanu, cu toate cântările Praznicelor și ale Sfinților Mari, erau de o rară frumusețe și duioșie. Mama Olga ținea mult ca toate cântările să se știe pe note. La repetiții asista și sfinția sa și accentua asupra semnelor numite florale, să se reproducă frumos și corect. Ne cerea să înțelegem cu mintea și să simțim cu inima, pentru ca să fie cât mai impresionantă cântarea. La Sfintele Liturghii din sărbători cântam toată slujba în cor, pe trei voci. Era așa de frumos, încât și pe noi, care cântam ne emoționa! Mitropolitul Firmilian al Craiovei auzise de acest cor și în multe duminici spunea: mă duc să ascult viorile Bistriței. Mama Olga a cunoscut un preot de țară, care avea talent muzical, și i-a solicitat să vină la Bistrița de două ori pe săptămână ca să ne învețe cântările religioase pe trei voci. Mama Olga ședea le repetiții și de multe ori îl corecta pe preot în ceea ce privește rostirea corectă a unor cuvinte. Am învățat multe cântări religioase după Psalmi: Pleacă Doamne urechea Ta; Până când, Doamne, mă vei uita; Veniți să ne bucurăm de Domnul; Cine se va sui în muntele Domnului s.a. Mamei Olga îi plăcea frumosul și corectitudinea. Surorile aveau ascultare să citească la Psaltire și la Ceaslov și, când erau de rând la citit în biserică, repetau prin curtea mănăstirii cu glas mare. Asta și pentru că cele mai multe cărți de ritual erau scrise cu litere chirilice.

Mama Olga a respectat cu multă smerenie votul sărăciei de bunăvoie. Deși avea posibilități materiale din munca proprie, n-a beneficiat niciodată personal de bani. Când eram copii, făceam programe artistice: coruri, recitări, scenete religioase, chiar și teatru, mai ales istoric și religios, iar cele mai multe erau compuse de Mama Olga. Vara prezentam astfel de programe în stațiunile balneare ale Vâlcei, pentru a câștiga banii necesari întreținerii orfanilor. Toată munca îi aparținea Mamei Olga, iar beneficiile nouă. La mănăstire nu aveam curent electric și Mama Olga s-a hotărât să facă o uzină proprie, cu apă de la râul Bistrița. În acest scop a tradus o carte din limba franceză, Mămica, foarte duioasă și alta mai mică, cu sfaturi morale și religioase. Gândește-te bine, cititorule, cu banii adunați din vânzarea lor, a reușit să aducă lumină electrică la mănăstire. Nu ținea la lucrurile materiale, de câte ori vedea vreo maică cu straie mai ponosite, sau fără încălțăminte, scotea de la sfinția sa anteriul sau se descălța și dădea maicii care nu avea. Asta pentru că se făcea îmbrăcăminte la toată obștea odată la un an sau doi, dar unele haine se degradau mai repede. Nu-i plăcea să ne vadă în dezordine sau cu hainele rupte. N-a avut niciodată mai mult de două rânduri de haine, de aceea, la înmormântare nu s-a găsit în dulapul sfinției sale decât o cămașă și o batistă. Se îngrijea mult și de formarea noastră duhovnicească. De câte ori auzea despre un duhovnic bun, îl invita la Bistrița. Astfel au trecut pe la Bistrița mulți oameni din elita duhovnicească a timpului. A venit părintele Arsenie Boca prin 1942. A stat o perioadă, ne-a spovedit, ne-a vorbit și ne-a explicat multe învățături ale Sfinților Părinți. Rezultatul a fost vizibil în timp, ne-a trimis o sută de fete din Ardeal, între 15 și 25 de ani, și așa obștea mănăstirii a ajuns la peste 300 de viețuitoare. Erau fete foarte bune, harnice, cuvioase, respectuoase și talentate. Au urmat aici liceul. Mai mult de jumătate din ele s-au călugărit. Au mai trecut pe la noi părinții Arsenie Papacioc și Constantin Galeriu de la care ne-am folosit mult, iar în anul 19641 a fost o „echipă” de la București care practica rugăciunea inimii: Sandu Tudor, părintele Ghiuș, părintele Sofian, părintele Felix. Au stat aproape două luni pe vară și s-au ocupat de învățarea unui grup de zece maici pentru practicarea rugăciunii lui Iisus. Au luat un grup mai mic de maici pentru a se ocupa cât mai întens de practicarea rugăciunii, cu convingerea că acestea, la rândul lor, vor pregăti altele. Acele maici n-au mai făcut alte ascultări, ci au stat cu grupul de preoți care se ocupau de educația duhovnicească. La sfârșitul periodei s-au spovedit și s-au împărtășit, după un post aspru de zece zile. Din grup făcea parte și Mama Olga. Printre invitați a fost și Mitropolitul Bartolomeu Anania, pe atunci încă elev în ultimul an de seminar, la București. […]

Era o fire activă Mama Olga, iubea mult patria și neamul românesc, avea sentimente patriotice la nivelul cel mai înalt, ceea ce se transmitea și obștii. Făcea parte din generația care a urmărit toate momentele mari din 1918 sub conducerea regelui Ferdinand. Își exprima aceste sentimente. În 1940, când Germania lupta împotriva Rusiei bolșevizate, venea foarte des la Bistrița un scriitor recunoscut, personalitate culturală cu un profund sentiment religios, Alexandru Lascarov Moldoveanu, discutând mult cu Mama Olga despre viitorul nesigur care ne aștepta. I-a dat aprobarea să vorbească în biserică, la credincioși și la maici, despre pericolul bolșevic. A vorbit depre revoluția din 1917, despre noii conducători comuniști, despre închiderea bisericilor, despre chinuirea preoților, împușcarea, torturarea, deportarea în Siberia, despre sărăcia și ateismul poporului sovietic. A apelta la maici să se roage neîncetat pentru apărarea țării și a poporului de pericolul comunist. Repeta mereu: să ardeți în rugăciuni pentru popor și țară. Dumnezeu a avut cu noi alt plan și Mama Olga s-a resemnat.

În anul 1948, către toamnă, a venit un grup de tineri studenți din Moldova să-și găsească o ascunzătoare în munții Arnotei și să lupte ca partizani împotriva comuniștilor. De altfel, Țara era împânzită de astfel de partizani ascunși prin toți munții. Conducătorul grupului de la Arnota a venit la Maica Olga Gologan și i-au vorbit despre acțiunile lor, rugând-o să-i ajute cu alimente, deoarece nu aveau de unde să se aprovizioneze. Mama Olga n-a stat pe gânduri, a acționat repede, a ales patru maici pe care le-a împuternicit și binecuvântat să se ocupe cu aprovizionarea partizanilor, făcând cu rândul, câte două odată. Au fost la înălțime maicile, făceau aprovizionarea umplând niște saci pe care, săptămânal, îi umpleau doi tineri partizani. Asta a durat o toamnă și o iarnă, iar în primăvara anului 1949 tinerii nu au mai venit după alimente, fuseseră prinși în ascunzătoarea lor, împușcați cu toții, aduși la poarta mănăstirii și aruncați într-o groapă cu var. Ce se întâmplase?!…Un securist din Vâlcea s-a infiltrat printre tinerii din Moldova ascunși în munții Arnotei, spunând că și el este partizan, a stat o perioadă cu ei, a aflat multe, iar în primăvară, chiar în zilele Sfintelor Paști, a mers cu alți securiști direct la locul unde se adăposteau partizanii și i-au împușcat. Mama Olga, când a aflat, a ieșit plângând afară și a recomandat ca nicio maică să nu iasă din mănăstire, ci să intre în Biserică, să se roage pentru eroii împușcați. A urmat arestarea Mamei Olga și a celorlalte maici care au ajutat la aprovizionarea partizanilor. Au fost ținute în închisoarea din Craiova patru luni. La eliberare și după aceea n-au spus niciodată nimic, zicând doar că n-au voie să vorbească.

Am spus la începutul amintirilor mele că un grup de zece copii au sosit într-o noapte la mănăstirea Bistrița. Acei copii erau de la un orfelinat din Arad. Maicile de la Bistrița au trimis, mai târziu, adrese la câteva orfelinate din țară, să vină să ia copii de aici. După 5-6 ani orfelinatul din Arad a trimis după cei 10 copii. Eu, cu o fetiță mai mică ne-am ascuns. Nu ne puteau găsi ușor, căci erau multe cotloane prin mănăstire. Ne-au așteptat 3-4 ore, apoi au plecat. Am ieșit și noi din ascunzătoare. Mama Olga ne-a întrebat unde am fost, de ce n–am venit la timp. Noi i-am răspuns că nu mai vrem să plecăm de lângă maicile care ne-au crescut. Maica a lăcrimat, ne-a îmbățișat și ne-a spus că numai Fecioara Maria ne-a oprit lângă ea, să fim cuminți.

Am terminat Facultatea, ne-am întors la mănăstire ca profesori. Eram 20 de profesoare și cinci doctorițe. Școlile luaseră avânt, veneau tot mai multe eleve, se strânseseră vreo 600, iar împreună cu obștea mănăstirii eram peste 1000 de persoane. Când am ajuns la apogeu, a venit comunismul la putere. Școlile s-au desființat în urma reformei învățământului din 1948, iar noi ne-am reorganizat în Cooperativă meșteșugărească. Toate știam să lucrăm orice, dar mai ales obiecte de artă, foarte solicitate în mod special de străini. Lucrul acesta n-a plăcut conducătorilor comuniști. Prin 1958 ne-au desființat Cooperativa, iar în 1959, printr-un decret prezidențial ne-au obligat să părpsim și mănăstirea. Orfelinatul și mănăstirea Bistrița au ființat din 1912 până în 1960. Inițiatoarea orfelinatului și a întregii activități a fost schimonahia Epiharia Moisescu de la mănăstirea Țigănești. Era o personalitate puternică, cu multă autoritate, cu inițiativă, bună organizatoare, cu inteligență nativă și cu înțelepciune. Avea o prezență fizică măreață, plăcută, care atrăgea și impunea respect. Intrase în mănăstirea Țigănești de la vârsta de șase ani, unde a învățat să scrie și să citească după cărțile bisericești, fiind luminată la minte și la inimă a crescut repede duhovnicește. A citit foarte mult și a asimilat, devenind o autodidactă. Avea o voce deosebită, impresionându-l chiar pe profesorul și compozitorul Ștefanache Popescu. A ajuns să învețe muzica psaltică fiind colegă cu renumitul profesor Popescu Pasărea. Când lua o hotărâre și cineva se împotrivea, bătea puternic cârja de stareță în podea, spunând: așa am hotărât, așa se va face! Și nimeni nu mai avea curaj să se împotrivească. Se știa în mănăstire că face parte din neamul lui Vlad Țepeș. Se cunoaște o întâmplare deosebită din viața schimonahiei Epiharia Moisescu, întâmplare care a circulat multă vreme în cercurile înalte ale societății românești, unii relatând-o cu admirație, alții cu ciudă. Odată, Regina Maria a anunțat că dorește să facă o vizită la orfelinatul mănăstirii Bistrița, condus de Maica Epiharia. Au venit multe oficialități s-o întâmpine pe Regină, aceasta sosind la clipa convenită, însoțită de doamnele de onoare. Toate oficialitățile s-au grăbit să-i sărute mâna Reginei, iar Maica Epiharia doar i-a întins dreapta și a înclinat puțin capul. Doamnele s-au scandalizat că nu i-a sărutat mâna Reginei și, de față cu aceasta, au înfruntat-o. Maica stareță a răspuns cu seninătate: păi, eu port chipul îngeresc și nu pot să mă plec în fața celor pământești! O doamnă din suită i-a spus: așa este, dar călugărițele trebuie să aibă smerenie. Maica Epiharia a răspuns: Smerenia călugărilor nu trebuie să cinstească personalitățile laice, mai mult decât pe cele bisericești. Regina i-a zâmbit, a îmbrățișat-o, i-a sărutat mâna și i-a cerut s-o treacă pe lista donatorilor orfelinatului. De la această vizită s-a legat o prietenie strânsă între Maica Epiharia și Regina Maria, prietenie care a durat până la săvârșirea din viață a maicii. Între timp, Regina se împrietenise și cu Maica Olga Gologan care îi semăna întru totul mătușii sale. Regina venea foarte des la mănăstirea Bistrița, cerceta orfanii, făcea donații și avea îndelungi convorbiri cu Maica Olga. Îi plăceau Reginei în mod deosebit ceea ce lucrau orfanele în mănăstire: covoare, țesături, costume populare. Era atrasă de costumele populare complete și a dorit să aibă un asemenea costum. Maicile i-au lucrat un costum complet: ie, fustă, fote, ilic pe pânză topită de mătase de borangic. Modelul avea motive oltenești din satele vâlcene, lucrătura era din puncte și cruci în culorile roșu, negru, auriu. Regina a fost foarte încântată de acel costum și se îmbrăca cu el la diferite ceremonii. Pentru mănăstire, aceste prietenii au fost o cinste și o pavăză.

Maica Epiharia, fiind prea în vârstă, a fost secondată de cele două nepoate, Maicile Olga și Teodosia Gologan, cu o pregătire intelectuală deosebită, fiind absolvente ale Școlii superioare de învățători din București, înaltă școală înființată de scriitorul Ioan Slavici. Maica Olga Gologan avea în plan să extindă idealul înfăptuit de Maica Epiharia Moisescu. Astfel, a hotărât să înființeze instituții de învățământ religios cu o cultură superioară în câteva orașe importante din țară. În acest scop a luat legătura cu diferite personalități, iar câteva familii de boieri au donat mănăstirii trei case mari, potrivite pentru asemenea instituții, în orașele București, Craiova și Sibiu. Ele urmau să fie conduse de călugărițe și toate erau pregătite, dar… vorba cronicarului Miron Costin: nu sunt oamenii peste vremi, ci bietul om sub cârma vremilor.

În urma decretului pentru alungarea călugărilor din mănăstire, au fost trecute pe listă și maicile Gologan, care aveau peste 60 de ani. Le-a fost teamă celor de sus că se vor împotrivi și le vor influența pe celelalte. S-au sfârșit la mănăstirea Viforâta, în sărăcie și singurătate, murind așa cum au trăit, cu demnitate, fără să se plângă de nimic.

Mi-e dor de corni și de arini
Și de castanii cei bătrâni,
De pâlcul brazilor din coastă
Ce adumbreau căsuța noastră,
Mi-e dor, mi-e dor!

Mi-e dor de flori, de-un stânjenel,
De dragul mărgăritel,
De crini, de maci de prin răzoare,
De trandafirul urcător,
De nalba de lângă pridvor
Mi-e dor, mi-e dor!

Mi-e dor de-o sobă cu jăratic,
De pâlpâitul ei molatic,
Să-i spun povești și el să-mi spuie,
Stingherul suflet să-mi mângâie;
Mi-e dor, mi-e dor!
Și multe-n suflet mi s-au strâns
Și-n ani cu ele m-am deprins,
Acum…le mai trăiesc în vis,
Trăiesc în nostalgia lor,
Mi-e dor, mi-e dor!

Privesc spre cer și spre pământ
și simt cât de străină sunt
Și inima în piept mi-o frâng
Și plâng…și plâng…și plâng!

(Olga Gologan, ianuarie 1967) 

(Monahia Florentina Bârdan – Mama Olga, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 5-26)


1. Acțiunea este greșit plasată în timp. Vizita părinților din cadrul Rugului Aprins nu a avut loc în anul 1964 întrucât părintele Daniil era trecut la cele veșnice încă din noiembrie 1962. Pe de altă parte, ținând cont că maica Floretina arată că la acest eveniment a luat parte și Mitropolitul Bartolomeu Anania care ”pe atunci încă elev în ultimul an de seminar, la București”, rezultă că acțiunea ar fi avut loc în anul 1941, anul în care vlădica Bartolomeu a terminat seminarul. Numai că la acea vreme părintele Daniil nu era monah ci profesor la o școală tehnică de motomecanizare! De aceea este greu de stabilit o dată precisă a vizitei.

Visited 66 times, 1 visit(s) today