Marcel Cazacu – omul care s-a apropiat de perfecţiune

Pe 23 ianuarie 1957, am părăsit închisoarea pentru a merge în domiciliul obligatoriu la Răchitoasa din Bărăgan. […]

Ne-a găzduit Ion Vorovenciu, economist, de loc din Rucăr-Muscel, acolo fiind şi amicul meu Alfred Cureliuc.

După ce m-am trezit dintr-un somn adânc, însoţit de Alfred am plecat să-l cunosc pe Marcel Cazacu. Originar din Rădăuţi, Marcel avea doar cu un an mai puţin decât mine, era un tânăr frumos, inteligent, chiar timid şi de o seriozitate cu mult peste vârsta pe care o avea. În seara aceea, mi-am dat seama că este un om cu totul deosebit. Mai târziu, aveam să aflu că şi el – ca şi mine, de altfel – a avut sentimentul că ne-am fi cunoscut într-o altă lume, într-o altă viaţă, pe alte tărâmuri…

Părinţii lui avuseseră o librărie şi o mică fabrică în Rădăuţi dar au fost nevoiţi să părăsească localitatea pentru a nu fi trecuţi în rândul chiaburilor. Astfel, şi-au schimbat domiciliul în Zlatna-Alba, apoi la Timişoara.

În 1948, în noaptea de 13 spre 14 mai, când Marcel mergea să-şi revadă meleagurile natale de care îl apucase un dor nemărginit, a fost arestat şi aruncat în temniţă. După 8 ani de închisoare cu toate ororile regimului comunist, pe 14 mai 1956 a fost pus în libertate. Era de nerecunoscut!

Tatăl lui Marcel venise la Gherla cu vreo trei zile mai înainte şi, din când în când, ca din întâmplare, trecea pe trotuarul din faţa închisorii ca un simplu drumeţ. În ziua eliberării, când bătea din nou această cale, a văzut un tânăr slab şi îmbrăcat foarte rău ieşind pe poarta temniţei care păşea descumpănit de-a lungul trotuarului şi destul de anevoios. Deodată, se poticni şi încercă să se prindă de zid ca să evite căderea… N-a reuşit şi a rămas nemişcat jos.

Cum poarta temniţei se închisese şi pe stradă nu mai era nici ţipenie de om, Gheorghe Cazacu a traversat şoseaua şi l-a ridicat, încercând să-l menţină în picioare, rezemat de zid.

– Cum te cheamă? l-a întrebat înspăimântat pe tânăr.

– Marcel, şopti tânărul. Marcel Cazacu…

Gheorghe Cazacu încremeni: tatăl şi fiul se întâlneau după multă vreme într-o îmbrăţişare sfâşietor de dureroasă, plângând în hohote…

Situaţia familiei mele era destul de precară, astfel că n-am îndrăznit să cer ceva de acasă. Am scris doar că nu am voie să părăsesc zona şi, dacă aş fi făcut-o, riscam să fiu aruncat din nou în închisoare, de această dată pentru infracţiune de drept comun.

Muncisem în Aiud, în fabrica închisorii, din mai 1951 până prin octombrie 1953, şi toată  agoniseala mea în numerar se ridica la circa 250-260 de lei. […] Deci, aceasta era toată averea mea la acea oră, plus zdrenţele de pe mine – ceea ce mai rămăsese după aproape 8 ani de osândă.

Având o situaţie mai bună, Marcel m-a ajutat foarte mult, astfel că toată luna februarie mi-a adus în fiecare dimineaţă câte o sticlă de lapte, ceea ce a contat enorm în vindecarea TBC-ului pulmonar. […]

Destinul a vrut să-mi poarte paşii şi la Răchitoasa, acolo unde toţi am fost ca o familie, uniţi de aceleaşi suferinţe şi năzuinţe, bucurându-ne pentru fiecare fir de viaţă apărut în asprimea Bărăganului. Prietenia cu Marcel Cazacu a fost unul din darurile frumoase rânduite de Sus, în timpul D.O. reprezentând una dintre cele mai luminoase figuri în preajma căreia te înălţai spiritual şi sufleteşte. În afară de chipul său plăcut, avea un caracter cu totul deosebit şi o ţinută morală ireproşabilă. Deşi cel mai tânăr dintre noi – în 1956, când a ajuns în Bărăgan, avea doar 26 de ani – chiar oameni în vârstă şi intelectuali de rasă îl consultau pe Marcel în diferite probleme. Era foarte sobru, gândea profund şi găsea cele mai bune soluţii în situaţii dificile.

În toată acea perioadă, Marcel a fost un exemplu pentru oricare persoană. Nu cred că exagerez dacă spun că era omul care s-a apropiat de perfecţiune, şi nu este doar afirmaţia mea ca şi cel mai apropiat prieten al lui, ci a tuturor celor care l-au cunoscut. Acolo, la Răchitoasa, Marcel era socotit de cei apropiaţi unul dintre cei doi „Prinţi ai Bărăganului”, având, într-adevăr, ţinuta unui patrician roman peste care Dumnezeirea a vrut să pogoare, cu dărnicie, atât de multe haruri.

Din când în când, se organiza câte o petrecere la care mergeam şi noi. Ca să danseze şi Marcel, invitam cea mai frumoasă fată, pe care, în prealabil, o pregăteam, apoi i-o prezentam cu rugămintea de a o dansa şi el. Se înroşea tare de tot şi, aproape ameţit, o purta doar la câteva rondouri, după care îşi cerea scuze şi se retrăgea. Mai târziu, îmi arăta pumnul şi-mi zicea: „Mi-ai făcut-o, Grigore!”

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 109, 111-112, 119)