Marea şi ultima speranţă

În faza în care am ajuns bătaia era cel mai uşor mijloc de tortură. Preferam bătaia -oricât de greu ar fi fost- celorlalte mijloace de tortură.

După ce şi ultima încercare de a scăpa n-a reuşit, m-am simţit abandonat de Cer şi de tot ce mă înconjura, ca niciodată.

Gânduri negre ce trebuiau exprimate îmi băteau în cap ca nişte ciocane. Alergam umilit la cei din comitetul de demascare ca să lespun şi să pot scăpa de ele, în timp ce aceştia mă batjocoreau văzându-mă în pragul nebuniei.

Şi ultimul refugiu, de a mă scufunda în rugăciune, mi-a fost luat… Când -dintr-odată- o mică rază de speranţă, parcă, îmi mijise, iar judecata -pe cât de simplistă părea- era oarecum încurajatoare. Mi-am zis:

-Aceste torturi se arată a fi veşnice dar, (şi aici e raza de care vorbeam) eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu ca omul să aibă o viaţă limitată va opera şi pentru mine…

Deci, chiar dacă ar mai ţine aceste chinuri ani la rând, chiar dacă aş ajunge să trăiesc vârsta de 100 de ani (au mai fost oameni care au depăşit vârsta de 100 de ani), dar să fi trăit cineva vârsta de 200 de ani n-am auzit.

Ei bine, peste 200 de ani voi scăpa. Aşa am ajuns la singura mea rază de speranţă cu care reuşeam din când în când să mă consolez. Pe cât de absurd, pe atât de real pentru mine.

I-am mulțumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic [pe pamant, n.n].

Acest gând a fost sprijinul meu atunci… şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)