Marea surpriză

Era toamnã. Se rãcise vremea cãci era 14 octombrie 1957 – ziua Cuvioasei Parascheva. Cam pe la ora 10.00 intrã în camerã un plutonier cu un dosar şi întreabã :

-Care-i Vişovan Aurel?

Tresar putin emoţionat deoarece nu prea aveam situaţii plãcute atunci când eram cãutat.

Rãspund prezent. Plutonierul îmi spune sã mã apropii.

Mi se iau toate datele de stare civilã şi penitenciarã , care sunt comparate cu o fişã pe care o avea la dosar. Dupã ce toatã aceastã verificare fu terminatã, plutonierul îmi comunicã :

-În conformitate cu -nu ştiu ce reglementare juridicã- avându-se în vedere perioada de muncã prestatã la Gherla si Baia Sprie, raportatã la pedeapsa de 10 ani, pe care o executam atunci, am intrat în conditional. Adicã beneficiez de 9 luni reducere de pedeapsã şi urmeazã sã fiu pus în libertate. Mã pune sã semnez şi plutonierul pleacã.

Nu pot sã exprim sentimentul pe care-l încercam. Era un lucru pe care nu-l aşteptam şi nu credeam -în ruptul capului- cã ar fi posibil.

Ştiam cã la expirarea pedepsei erai trimis la domiciliu obligatoriu. Aşa cã am început sã râd , neacordând sanse acestui anunţ.

Gândindu-mã -însã- cã e ziua Sfintei Parascheva, iar mama era tocmai Paraschiva, ceva-ceva s-a modificat în aceastã privinţã. Consideram cã ar putea fi un semn ceresc… Dar, pânã la urmã, lucrurile le-am lãsat sã treacã tot ca pânã atunci fãrã sã-mi fac iluzii.

Faptul, însã, cã eu eram la Jilava, închisoare cu regim de trecere, şi nu la Aiud cu un regim strict, mai ales pentru legionari, mã fãcea ca din când în când sã mã mai gândesc şi la ce urmeazã.

Iatã ce a urmat :

Pe data de 6 noiembrie 1957 mi se spune sã-mi fac bagajul şi sã-l urmez pe gardian.

Sunt condus la grefa penitenciarului unde mi se iau toate datele. Sunt comparate cu cele de pe registrul lor şi mi se spune cã mâine, 7 noiembrie 1957, voi fi pus în libertate. Formalitãţile le fac acum pe data de 6 noiembrie, pe 7 noiembrie fiind sãrbãtoare.

Mi se înmâneazã biletul de eliberare cu data de 7 noiembrie, primesc 66 lei bani de tren pânã la Sighet, un pacheţel cu hranã rece şi mi se spune ca nu cumva sã spun de unde vin.

Dupã aceasta sunt condus într-o camerã cu multe paturi goale, dar unde mai gãsesc un tânãr cu numele MOLDOVAN. Noul meu ortac de camerã îmi spune cã avusese un an condamnare în legãturã cu revoluţia din Ungaria. Expirându-i pedeapsa, aştepta ca a doua zi sã fie pus în libertate.

Eu tot nu aveam încredere în aceastã eliberare, mai ales cã auzisem de atâtea farse pe care le fãceau aceşti “domni” comunişti unora, special pentru a le zdrobi şi mai tare sistemul nervos.

Astfel, de exemplu, doctorului Brancovici (un nume în radiologie) i se spune cã va fi eliberat. I se simuleazã formele de eliberare… A ajuns pânã la poarta din afarã cuprins de bucuria eliberãrii. Dupã ce a cãlcat pe pãmântul liber, a fost întors şi reintrodus în celulã.

Este de imaginat ce prãbuşire interioarã se poate întâmpla în acest caz.

Eu? Ce ironie! Mi-am zis : dacã-mi fac şi mie una ca asta, arunc cei 66 lei la tinetã. Asta da rãzbunare !

Aşa cã a doua zi -7 noiembrie- la ora şapte ne-am îndreptat cu gardianul spre prima poartã unde s-a înscris ceva într-un registru. Când am ajuns la poarta a doua gardianul ne întreabã dacã cunoaştem Bucureştiul…

Ne explicã sã mergem pe jos pânã dãm de linia de tramvai. Ne-a întrebat dacã avem bani de tramvai. Am rãspuns cã nu avem decât banii de tren. Gardianul a tãcut o clipã apoi ne-a zis : Nu-i nimic, spuneţi casierului cã veniţi de la Jilava – fiţi siguri cã n-o sã vã ia bani.

Am zâmbit în sinea mea de contradicţiile indicaţiilor primite la grefã faţã de cele primite la poarta de ieşire.

Astfel am fãcut primul pas în afara porţii închisorii.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)