Marinică Naidim, un om „modest și bun până la desăvârșire”
Pe Marinică l-am cunoscut în martie 1952, când am fost trimis, cu un lot disciplinar, de la Jilava la mina de plumb Baia Sprie, împreună cu domnul doctor Cornel Petrasevici – care venea de la o anchetă pe care o avusese la Interne și împreună cu un lot de preoți romano-catolici, foști condamnați la moarte și apoi la muncă silnică pe viață: părintele Mihoc (decanul de vârstă al grupului), părintele Dumitrașcu, cel care avea o voce de tenor dumnezeiască și cânta mereu: „Du-mă trenule la Cluj”, părintele Rață, care l-a vegheat pe Iuliu Maniu la Sighet, până în ultimele clipe ale vieții sale, părintele Ritter, cel mai tânăr, dar apreciat de toți pentru caracterul său dârz.
Aceștia toți practicau metanierul zilnic, în celula de la Jilava.
Țin minte că în ziua de Paști 1952 ieșisem cu Marinică în spatele barăcii și el îmi vorbea, cum numai el știa să o facă, despre însemnătatea Învierii Mântuitorului.
Politrucul coloniei ne-a surprins în plină discuție și fără un raport scris ne-a băgat la izolare. Aceasta se afla sub infirmeria coloniei, unde doctori erau domnul Markoci și domnul Veselovschi, acesta din urmă fost legionar, dar plecat din mișcare, dintr-un capriciu al vanității sale.
Aici la izolare, sub clădirea veche a infirmeriei, am stat toată ziua de Paști. Eu eram foarte bolnav. Aveam febră mare, vărsături și începusem să mă îngălbenesc. Era al doilea icter pe care îl făceam în închisoare.
Bietul Marinică și-a dat toată osteneala să-mi facă viața mai ușoară.
Mi-a vorbit din Filocalie, m-a învățat rugăciunea lui Efrem Sirul („Doamne și stăpânul vieții mele, Duhul trândăviei, al iubirii de stăpânire și al grijii de multe nu mi-l da mie. Iară duhul curățenii, al smereniei și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii tale. Așa Doamne fă să-mi văd în fiecare zi păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu. Amin”).
De atunci am repetat mereu această rugăciune și întotdeauna cu gândul la Marinică.
Milițianul căruia Marinică i-a făcut cazul meu, a refuzat să aducă medicul: „Întâi să-și ispășească pedeapsa dată de tovarășul locotenent și pe urmă îl tratăm”.
Abia seara, după număr, doctorul Markoci m-a internat în infirmerie. Eram doi cu icter, într-un salon cu bolnavi de plămâni: eu și fostul major Șerban, care a și murit apoi.
După 21 de zile de infirmerie, am fost dat la croitoria coloniei, unde șef era domnul Taban, fost parașutat din Germania, care a trecut prin reeducarea de la Gherla, și pe care vestitul Goiciu l-a îmbolnăvit de plămâni.
De aici, de la croitorie, am fost repartizat într-o echipă „de suprafață”, care căra pământ cu vagoneți, cu legionarii: părintele Grebenea, domnul Gabriel Bălănescu, domnul avocat Willi Popescu, domnul avocat Titus Beu – care la scurt timp a murit de Basedof – licențiat în filosofie și ofițer de marină Aurică Pastramagiu, domnul avocat Luca Dumitrescu. În această echipă se afla și ziaristul din Prundeni și scriitorul Romulus Dianu (care a scris mai demult „Nopți la Adakalem”) și care a propus într-un articol, pe când se afla afară, ca toți legionarii să fie strânși pe Insula Șerpilor.
Acum văd, că se împăca foarte bine cu așa zișii „dușmani” ai dumnealui de altădată, care îl tratau cu multă atenție și amabilitate.
Marinică Naidim era un tânăr, atunci trecut de 30 de ani, înalt, slab, cu numai un dinte rămas în gură. Ceea ce te impresiona la el, era trăirea profund creștină și cunoștințele filosofice, dar mai ales teologice, pe care le poseda. El mi-a spus odată „Povestirea cu cel mai de preț lucru de pe pământ” și „Povestea ucenicului cel silitor”. Știa pe de rost Sfânta Liturghie și pagini întregi din viețile sfinților și Filocalii.
Cunoștea foarte bine filosofii români și mai ales cele două testamente. Mai ales în cel nou excela.
Erau mulți mistici atunci în colonie, printre care domnii: Virgil Totoiescu, Nicu Mazăre, părintele Teodor Bej, Vasilică Man, părintele Iustin [Pârvu], Liviu Ceaca, dar parcă Marinică îi depășea pe toți.
Cel mai bun prieten al său din acea vreme, era domnul Virgil Totoiescu.
Marinică s-a născut la Râmniceni, Vrancea, la 25 martie 1922. A urmat școala normală din Buzău, fiind primul la învățătură.
A fost arestat la 20 de ani și condamnat la 25 ani, de regimul Antonescu, pentru apartenența sa la „Frățiile de Cruce”, fiind chiar conducător al acestora, pe școală. A executat 23 de ani închisoare, mult timp fiind alături de nedespărțitul său prieten de afară, Virgil Maxim. Eu l-am cunoscut pe Virgil Maxim în toamna anului 1955, când cei din închisoarea Gherla au fost transferați la Aiud, pare-se în vederea reeducării. […]
Ieșit afară după 1964, Marinică a făcut la fără frecvență limba și literatura română, luându-și apoi licența.
Părintele Arsenie Papacioc, un alt camarad de-al său de suferință, de la mănăstirea din localitatea Techirghiol, l-a caracterizat astfel: „Naidim a fost un profund trăitor al credinței ortodoxe”.
Mulți s-au întrebat, de ce Naidim nu s-a făcut preot, sau călugăr, lucru pentru care avea o vocație certă. Mie mi-a mărturisit odată, că îi e frică să se gândească la așa ceva, pentru că nu se simte în stare, spre deosebire de alt frate de suferință, Liviu Brânzaș, care încă de la mina Cavnic, în 1953, mi-a mărturisit că el își simte vocația pentru preoție.
Că aceasta stă deasupra tuturor ocupațiilor și preocupărilor oamenilor, întrucât formează oamenii pentru cer.
Așa l-am văzut eu pe Marinică Naidim, care a decedat în decembrie 1999, modest și bun până la desăvârșire. Chiar dacă Marinică n-a fost nici preot, nici călugăr, prin viața și trăirea sa autentic creștină, a rămas în Mișcarea Legionară și nu numai aici, o pildă vie și un exemplu demn de urmat pentru noi toți.
Brașov, 28.06.2000.
(Ioan Victor Pica – Portrete de eroi și sfinți, Editura Semne, București, 2003, pp. 43-46)