Marius Oprea: „Avem şanse să găsim rămăşiţele lui Mircea Vulcănescu!”

Istoricul Marius Oprea face ce şi-a propus. Cât a condus Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a indentificat, practic, victime ale sistemului totalitar, a aflat nume de torţionari şi criminali pe care le-a remis justiţiei. După ce a fost demis de puterea băsistă, a continuat să facă asta ca un simplu particular, în ciuda lipsei de resurse. Acum, că s-a schimbat parţial calimera, ar trebui repus în drepturi şi lăsat să facă ce se pricepe.

Rep: Marius, cam câte victime ale comunismului, ucise fără o decizie după legile de atunci, există?

M.O.: Eu estimez că au fost cam 10.000 de morţi. Majoritatea sunt din mediu rural, au fost exterminate în cele două perioade violente ale colectivizării, între 1949 şi 1951, apoi din 1957 până în 1961. Exista un fel de expunere-exemplu: în foarte multe sate, cei mai virulenţi oponenţi ai colectivizării erau luaţi, executaţi şi arătaţi lumii drept exemplu. Am primit sute de scrisori de la urmaşi, am constatat că lumea satelor are o memorie afectivă pronunţată, la ţară nu le place oamenilor să aibă „morţi în dulap”. Cu mijloacele limitate pe care le am, până acum am identificat aproximativ 100. Dacă aş avea mijloacele necesare şi ar fi voinţă politică, aş declanşa un program naţional, pentru a găsi cât mai mulţi. În Cehia a fost aşa ceva, cele câteva sute de victime împuşcate de autorităţi au fost identificate şi declarate martiri. Noi am avut un masacru de nivel Katyn, numai că a fost un Katyn disipat, răspândit.

Rep: Ştiu că atunci când făceai săpături după corpul lui Iuliu Maniu, la Sighet, ai găsit într-un loc nemarcat cadavrele unor copii. Ai lămurit despre ce este vorba?

M.O.: Da, este vorba de o altă faţă monstruoasă a comunismului românesc, foametea din anii ’80. Lângă un rambleu de cale ferată situat departe de gardul cimitirului săracilor din Sighet, am găsit cadavrele a nouă copii. Unul, de vreo 4 ani, mai avea încă botoşei în picioare. În zonă era un centru de minori, într-un loc izolat. Acolo se făcea o foamete teribilă. Medicul legist care era cu noi a văzut că oasele practic se sfărâmau în mână şi studiind rămăşiţele a ajuns la concluzia că muriseră de inaniţie. Vă daţi seama că atunci şi la Bucureşti, în restaurante, se mânca şniţel din parizer. Acolo, la casa de copii, îi ţineau într-o foame cruntă. Din păcate arhiva centrului de minori se pare că a fost distrusă, iar copiii, neavând părinţi sau rude, sunt aproape imposibil de identificat. Fuseseră îngropaţi extrem de sărăcăcios, doi dintre ei nu aveau coşciug, fuseseră puşi în sac de plastic. Măcar am putut să îi reînhumăm creştineşte. Eu şi echipa mea, de câte ori găsim un cadavru, chemăm mai întâi un preot să facă slujbă, fiindcă suntem conştienţi că oamenii ăia au murit fără lumânare şi fără speranţă. În mod paradoxal, chiar dacă pare sumbru, de fiecare dată când găsim o victimă a comuniştilor devenim mai puternici, fiindcă ştim că ei, acolo unde se află, vor fi mulţumiţi că le aprindem o lumânare. Nu cred că îi deranjăm din somnul de veci, cred că aşa îi facem să îşi găsească liniştea.

Rep: Cine vă ajută să reînhumaţi cadavrele?

M.O.: La Sighet s-au implicat autorităţile locale. În cazul partizanului Teodor Şuşman, urmaşii acestuia s-au ocupat de tot, au ridicat şi o troiţă. La Nepos, lângă Bistriţa, am găsit pe un deal trei ţărani care se îmbrăţişaseră înainte să fie executaţi, era foarte impresionant. Prefectura a insistat să fie reînhumaţi cu onoruri militare. Sprijinul pe care-l primim diferă de la caz la caz, câteodată autorităţile ne ajută, alteori nu. Ceea ce e impresionant ţine de solidaritatea oamenilor însă. Când ajungem în sate, oamenii vin să ne ajute, să ne dea informaţii. Eu am o echipă permanentă formată din patru oameni, Gheorghe Petrov, Paul Slobodă şi Horaţiu Groza. Nouă, care suntem istorici, ni se adaugă de multe ori voluntari locali, vin oameni să ne dea informaţii. La Nepos, nu reuşeam să găsim locul execuţiei. Am vorbit cu oamenii la biserică, după vecernie. Părintele Ioan Rus era chiar nepotul unuia dintre cei executaţi, ne-a lăsat. A doua zi au venit sătenii să ne ajute la sapă, ne-au dat brânză, ceapă şi slană. O bătrânică, tanti Verginica, pe care am poreclit-o Sfânta Vineri, ne-a indicat locul exact. Noi voiam să săpăm într-un loc anume, ne-a spus unde să mergem pe Dealul Crucii, câţi paşi să facem din vârf. Ea asistase întâmplător la execuţie, se afla cu părinţii ei la coasă pe deal şi de atunci ţinuse secretul. Datorită ei am reuşit să găsim osemintele.

Rep: În cazul lui Iuliu Maniu mai există vreo şansă să găseşti corpul? Ştiu că Maniu avea o fractură la femur…

M.O.: Eu am săpat peste tot unde existau zvonuri că s-ar putea afla. Există multe legende despre acel loc, le-am verificat. Comuniştii l-au ascuns teribil de bine, l-au îngropat într-un loc foarte greu accesibil, se temeau de el şi după moarte. Sunt şanse extrem de mici să îl găsim, fiindcă oamenii care au participat la înhumarea lui sunt morţi şi au păstrat un jurământ al tăcerii. Vasile Ciolpan, fostul director al închisorii, de exemplu, ştia unde e dar a refuzat să spună până când a murit.

Rep: Acum îl cauţi pe Mircea Vulcănescu la Aiud…

M.O.: Am fişa penitenciară a lui Vulcănescu, prin care se stabileau caracteristicile lui fizice, vârsta şi ştiu în mare locul unde s-ar putea afla. Cu ajutorul colonelului Viorel Siserman, şeful Parchetelor Militare pe Transilvania, ni s-a pus la dispoziţie gratis şi expertiza medico-legală. Noi nu aveam de unde să plătim aşa ceva, costa mult. Se poate stabili şi după cauza morţii pe care o cunoaştem, şi după caracteristicile fizice, identitatea lui Vulcănescu. În prima jumătate a lunii iunie vom merge să săpăm propriu zis în perimetrul unde este cimitirul deţinuţilor. Deţinuţii erau îngropaţi goi, în nişte lăzi de lemn. Le luau şi zeghea, era pe inventar. La Aiud, până acum, am găsit patru morţi aşa. Ne-au ajutat parohul de acolo, părintele Augustin, şi Dan Puric, cu ceva bani. Vom continua să săpăm şi sper să îl găsim pe Vulcănescu.

Rep: În anii ’50 nu se marcau deloc locurile unde erau îngropaţi deţinuţii, nu existau nişte fişe nominale?

M.O.: Nu. Existau şi cazuri fericite, cum a fost la Salcia, în Deltă, unde un căruţaş civil care căra morţii a marcat cu nişte ţăruşi şi a notat în carneţel cine unde e. După aia a comunicat familiilor cine şi unde e. Căruţaşul a trăit până în 1994, l-am cunoscut. Cred că omul ăsta, prin treaba pe care a făcut-o, a ajuns spre poarta Raiului.

Rep: Comuniştii se omorau şi între ei… Ce ştii despre Ibrahim Sefit, ilegalistul ucis direct din ordinul lui Alexandru Drăghici?

M.O.: L-a ucis securistul Briceag, fiindcă era beat şi îl deranja pe Drăghici la masă. E înhumat undeva într-o pădure pe lângă oraşul Dej. Nu avea familie, deci nu l-a căutat nimeni, nici după ce a fost dat jos şi dat în vileag Drăghici, în 1968.

Rep: Ştiu că ai necazuri financiare…

M.O.: Da, dar e ceva absurd. Eu am un ONG, Centrul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România. După ce m-au alungat pe motive politice de la IICCMER îmi pusesem cartea de muncă la ONG. Nu mi-am dat nici o clipă salariu fiindcă nu am avut de unde. A apărut o inspecţie, mi-a imputat şi CAS-ul şi dările, ba chiar mi-au ars o amendă de 100 de milioane. Noroc de faptul că la contestaţie au înţeles că nu mi-am dat, de fapt, salariu.

(Toma Roman Jr. – Jurnalul Național)