Citind despre campania "Mărturisitorii din temniţele comuniste aduc oamenii la Hristos" m-am cutremurat, am realizat că fac parte dintr-o ceată binecuvântată şi anume din ceata celor aduşi la Hristos de martirii închisorilor. Abia acum am înţeles că suntem mai mulţi, că de fapt există o lucrare în duh a celor jertfiţi în temniţe, că mărturia adusă de ei în faţa lumii şi a lui Hristos atinge sufletele într-un fel aparte.

Dincolo de impactul emoţional foarte puternic pe care îl pot avea asupra oricărui om citirea mărturisirilor despre pătimirile din timpul prigoanei comuniste, cred că mai este ceva: lucrarea tainică a sfinţilor închisorilor. Rugăciunea lor rodeşte în sufletele noastre.

Viaţa mea se împarte în două perioade: înainte de a citi Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt şi după citirea acestei cărţi. Pot spune cu mâna pe inimă că această carte mi-a schimbat viaţa. Am început să citesc această carte într-un moment cumplit al vieţii mele. Zăceam în adâncă deznădejde. Sentimentele de: neputinţă, lipsă de sens și propria inutilitate mă devastau sufleteşte. Aveam 34 de ani, aveam o carieră, o casă, nu aveam probleme existenţiale deosebite şi totuşi deznădejdea nu-mi dădea pace. Am înţeles într-un târziu că toate aceste stări cumplite sunt consecinţe ale trăirii în păcat, ale desfrâului, ale îndepărtării mele de Dumnezeu. Îmi amintesc că citeam Jurnalul fericirii cu disperare, fumând ţigară după ţigară. Simţeam cu fiecare pagină citită cum speranţa, optimismul, încrederea cresc în mine, simţeam că gândurile mele se purifică.Toate lucrurile căpătau alt sens. Atunci am înţeles ce înseamnă suferinţa, am înţeles ce înseamnă demnitatea, ce înseamnă prietenia, onoarea, iubire de aproapele, jertfa. Mi s-a făcut ruşine cu aşa-zisele mele suferinţe, probleme.

Pe măsură ce citeam mă simţeam tot mai aproape de Dumnezeu, simţeam că sunt fiica Lui şi că aşteaptă întoarcerea mea, că de fapt viaţa mea nu e pierdută, că am atâtea lucruri de făcut, de dăruit...

Eu locuiesc în Maramureş, nu foarte departe de mănăsirea Rohia, unde Nicolae Steinhardt a devenit monah. După citirea cărţii am plecat imediat la mănăstirea Rohia cu gândul de a cunoaşte locul unde şi-a petrecut ultimii ani de viaţă părintele Nicolae Delarohia şi de a mă spovedi pentru că trecuseră vreo 7-8 ani de când mă spovedisem ultima oară. Simţeam atât de acut nevoia de a vorbi cu un preot, de a mărturisi lucrurile apăsătoare din viaţa mea, de a-mi îndrepta viaţa. În biserică la mănăstirea Rohia am anunţat un călugăr că doresc să mă spovedesc. În câteva minute s-a apropiat de mine şi m-a condus spre scaunul de spovedania nimeni altul decât părintele Serafim Man, duhovnicul părintelui Nicolae Steinhardt, cel care l-a călugărit în taină şi cu mari riscuri pe fostul deţinut politic de la acea oră.

Spovedania aceea mi-a schimbat definitiv viaţa. Atât de tare m-a mişcat vocea blândă a părintelui Serafim, bunătatea sa, iertarea şi dezlegarea care mi-a dăruit-o încât... nu pot să vă descriu în cuvinte. După ce m-am întors acasă mi-am amintit că în zilele petrecute la mănăstire eu nu am fumat. Primul meu gând a fost să dau fuga până la magazinul din colţ să-mi iau ţigări. Al doilea gând a fost acela că aş murdări, aș pângări zilele petrecute la Rohia dacă în următoarele momente aş fuma. Am plecat totuşi spre magazin, dar ceva m-a oprit din drum, am simţit că în acel moment nu e bine să fac asta, m-am întors, m-am oprit încă o dată în faţa blocului şi m-am gândit din nou ce să fac, să iau sau nu ţigări. Am dus o mare luptă atunci dar gândul cel bun a învins. Mi-am dat seama că dacă aş fuma atunci, aş izgoni acea stare specială pe care am dobândit-o la mănăstire în urma spovedaniei. Mi-am spus că azi nu voi fuma, mâine mai vedem1. Ei bine, a doua zi mi-am dorit şi mai puţin să fumez, a treia zi mi se părea că n-am fumat niciodată, mi se părea atât de străin gestul... Nu înţelegeam ce se petrece cu mine.

Fumatul a fost semnul cel mai evident pe care mi l-a dat Dumnezeu pentru a înţelege schimbarea vieţii mele. Am început să observ apoi şi alte schimbări în atitudine, în felul de a reacţiona, în felul în care spuneam ”nu” şi altor ispite. Cei care nu au fumat niciodată nu vor înţelege de ce am detaliat problema aceasta, doar cei ce au fost împătimiţi de fumat ştiu cât de mare e lupta şi ce mare dar am primit eu de la Dumnezeu în acele momente. La mănăstire am primit de la un părintele cartea Sfântul închisorilor. Apoi, la scurtă vreme după asta am primit prin poştă, de la o doamnă din Bucureşti pe care am cunoscut-o tot la mănăstirea Rohia în acele zile, cartea Întoarcerea la Hristos de Ion Ianolide.

Toate aceste lucruri se întâmplau în anul 2008 când, cred că au ieşit aceste două cărţi de sub lumina tiparului. Le-am citit şi pe acestea cu mare emoţie şi cu lacrimi în ochi. Au urmat apoi o serie de alte întâmplări frumoase. Am cunoscut la mănăstirea Petru Vodă alţi părinţi binecuvântaţi, foşti deţinuţi politici (părintele Iustin Pârvu şi monahul Nifon), am citit şi alte cărţi de memoralistică precum şi cărţi cu conţinut duhovnicesc care m-au întărit sufleteşte. Am ajuns în locuri îndepărtate unde nu îndrăzneam să visez altădată, în Ierusalim, pe muntele Sinai în 2008 şi la mănăstirea Essex din Anglia în 2010,mai ales că eu am venituri modeste.

Multe lucruri s-au schimbat de atunci în sufletul meu şi în viaţa mea. Nu pot să le enumăr pe toate, mai ales că cele mai importante schimbări sunt la nivelul trăirilor, al înţelegerii lucrurilor, ele privesc starea mea interioară. Nu pot să spun decât atât: am fost un om ce a gustat iadul mai întâi prin păcat şi apoi prin deznădejde, iar acum sunt un om împăcat cu mine şi cu Dumnezeu.

"N-ai jindui după un colţ de rai, / de n-ai purta un strop de iad în tine", spunea poetul martir Radu Gyr. Mărturisesc că spre această stare de fapt, am fost condusă tainic de spiritul părintelui Nicolae Delarohia prin cartea sa Jurnalul fericirii. Această carte m-a trimis la Rohia unde l-am cunoscut pe vrednicul de pomenire părintele Serafim Man, care a devenit duhovnicul şi îndrumătorul meu pentru 5 ani, până la plecarea în veşnicie a Sfinţiei sale. Starea de bine ce-a luat naştere la Rohia fost întreţinută de cărţile de memoralistică: Sfântul închisorilor, Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Întoarcerea la Hristos ş.a..

Aceste cărţi m-au ajutat să-mi reaşez gândurile, valorile, priorităţile vieţii mele în ordinea lor firească. Viaţa mea s-a schimbat radical de la întâlnirea tainică, prin lumea cărţilor, cu sfinţii închisorilor. După aceste întâlniri nu am mai fost aceeaşi...

(Delia Pop)


1. În al său Jurnal al fericirii, părintele Nicolae Steihardt sintetizează o învățătură a PS. Alexandru Rusu, episcop unit, cu care a fost coleg de celulă la Gherla în 1962, învățătură care constituie o excelentă tactică de luptă duhovnicească pentru credinciosul covârșit de ispită: ”Prea Sfinţitul Alex. [R]., episcop unit: O consecinţă a războiului nevăzut pe care-l ducem cu demonii este că singura persoană pe care suntem îndreptăţiţi s-o înşelăm e persoana noastră însăşi. În războiul al cărui câmp de luptă e lăuntrul nostru, orice viclenie e legitimă. De unde şi noţiunea de ”fraus pia” care i-a scandalizat fără temei pe toţi protestanţii. Putem să ne şi amăgim  făgăduind ispitei că o vom împlini săptămâna viitoare, luna viitoare, ducându-o cu zăhărelul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, înaltul prelat n-a folosit acest cuvânt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobândi răbdare îşi fixează termene până când va mai îndura să stea în pat sau ca prizonierul care la anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de tortură la alta. În noi înşine, în luptă cu nevăzutele duhuri rele, avem dreptul să recurgem la ceea ce francezii au numit "vicleşuguri de Piei Roşii". [...] Pe tartorul şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebut, pe Michiduţă, pe Împieliţat, pe Scaraoţchi - numele populare ale demonului o dovedeşte - suntem îndrituiţi să-l păcălim cum ne vine mai la îndemână.”  Cf. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 556 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii