Mărturisitorul Constantin Voicescu în temniţa comunistă

La 15 mai 1948, printr-un ordin al ministrului afacerilor de interne, serviciile speciale au trecut la o amplă campanie de arestări în rândurile legionarilor, după tabele întocmite în arhivele fostei Siguranţe burgheze. Însă, pe lângă legionarii cunoscuţi în evidenţele fostelor organe de represiune, autorităţile comuniste au considerat că este momentul să înceapă instalarea terorii în rândul celor care reprezentau viitorul ţării, adică în rândul tinerilor. Arestarea tineretului studenţesc, dar şi a celui liceal facilita măsurile luate de regim de reformare a învăţământului în oglindă cu cel stalinist, prin închiderea a numeroase şcoli şi transformarea altora după un tipar menit să fie permanent controlat şi manipulat în interesul partidului unic. Numai pentru faptul că „ideile democratice“ ale regimului nu-şi făceau loc în marile şcoli româneşti sau pentru că numeroşi tineri activaseră în organizaţiile de tineret ale partidelor istorice sau în alte asociaţii studenţeşti, sub acuzaţia de „activitate legionară“, au fost operate arestări la facultăţile şi academiile de teologie.

Consecinţa imediată a acestor operaţiuni ale Siguranţei comuniste a fost închiderea şcolilor teologice. După acelaşi scenariu s-au efectuat arestări în multe alte şcoli liceale şi universitare. Un astfel de caz este cel al tânărului Constantin Voicescu, care în anul 1948 era student la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii Bucureşti.

Pentru legături cu alţi tineri, dintre care unii activaseră în Frăţiile de Cruce, la 20 ianuarie 1949 a fost arestat, anchetat în condiţii extreme şi condamnat prin Sentinţa nr. 538, din 15 aprilie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la 4 ani de temniţă grea. După respingerea recursului, tânărul Voicescu ajunge la Piteşti, unde începuse reeducarea orchestrată din umbră de responsabili ai regimului comunist. Se îmbolnăveşte de TBC, pentru ca în mai 1950 să fie mutat la penitenciarul sanatoriu de la Tg. Ocna.

Aici ia contact cu Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide, condamnaţi pentru aşa-zisă activitate în organizaţie politică interzisă, dar care după 1946 manifestau o trăire creştiună autentică, dezbrăcată de orice haină politică. Tânărul Voicescu învaţă din poeziile creştine care circulau în penitenciar şi Evanghelia după Ioan răspândită pe bucăţi de scândură unse cu săpun, practică Rugăciunea lui Iisus, aşa cum făceau cei doi, de acum prieteni ai săi, Gafencu şi Ianolide.

La expirarea pedepsei, Voicescu primeşte încă 24 luni de detenţie administrativă, fiind totuşi eliberat la 14 iunie 1954. În conduita din libertate continuă să caute adevărul de credinţă şi să-l trăiască. Îşi găseşte un duhovnic în persoana lui Benedict Ghiuş. Caută literatură mistică la profesorul Alexandru Mironescu, îi cunoaşte pe Daniil Sandu Tudor şi Arsenie Papacioc şi primeşte sfaturi de la profesorul Dumitru Stăniloae, care îl îndeamnă să urmeze Teologia. Se căsătoreşte, pentru ca după absolvirea institutului să urmeze calea preoţiei. Numai că regimul se pregătea de un nou val de arestări, după lichidarea revoluţiei de la Budapesta şi retragerea armatei sovietice.

La 30 octombrie 1958 este arestat din nou şi anchetat la Ministerul de Interne. Este inclus într-un lot de 29 de persoane, sub acuzaţia de „constituire a unui grup contrarevoluţionar“. Voicescu este considerat de organele de represiune vârful unei grupări a foştilor deţinuţi de la Tg. Ocna, care în libertate ar fi complotat împotriva regimului prin aşa-zise întruniri legionare în timpul vizitelor pe care le făcea la mănăstirile Antim, Plumbuita, la biserici bucureştene sau la diferite ocazii, precum nunţi, botezuri sau înmormântări. Este acuzat că această iniţiativă o primise la Tg. Ocna de la Ianolide şi Gafencu în perspectiva răsturnării regimului şi venirii la putere a legionarilor. La proces, Voicescu refuză să recunoască cele declarate în ancheta penală. Cu toate acestea, prin Sentinţa nr. 844 din 28 august 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, Constantin Voicescu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

După respingerea recursului, la 30 decembrie 1959 Voicescu este mutat de la Jilava la penitenciarul Aiud.

La 16 ianuarie 1963, printr-o decizie a unei comisii formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Afacerilor Interne, i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică.

La 25 iunie 1964 este eliberat de la Aiud.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)