Medicinistul Gheorghe Calciu în temnița Gherlei
Nu pot închide uşa dormitorului celor cu funcţii – erau aici nu numai cei de la Biroul Tehnic ci şi şefii de ateliere din fabrică – fără a vorbi de un prieten care mi l-am făcut acolo – Ghiţă Calciu – viitorul Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
El nu lucra la Biroul Tehnic şi adesea Mihalcea [comandant de unitate productivă în atelierele închisorii Gherla n.n.] se împiedica de el şi-l pedepsea, fără ca eu să înţeleg pe atunci motivul ranchiunei. Mai târziu am bănuit că informatorii ofiţerului politic se scurgeau prin Calciu şi se pare că erau mai eficienţi decât ai lui Reck, prin care era informat direct şeful producţiei. Căci de multe ori acesta venea la şedinţele de lucru capsat, pentru anumite lucruri care se petreceau în fabrică şi el nu le ştia.
Am presupus că la adevăratele şedinţe de producţie, ale gradelor, lui i se pun în faţă nişte fapte care s-au scurs pe linia cealaltă. Cum pe ofiţerul politic nu-l putea înfrunta, se lua de Calciu şi îl trăznea cum putea. Prietenia mea cu el s-a legat prin vecinătate – de pat -, povestindu-ne în rarele clipe de răgaz lucruri care nu aveau nimic comun cu prezentul.
Era un tânăr scund, slab, dar vânos. Foarte vioi în spirit şi în mişcări, totdeauna grăbit. Ochii vii şi faţa zâmbitoare, chiar dacă ar fi trebuit să se supere nu l-am auzit niciodată repezind pe cineva. Fusese student în anul II la Medicina din Bucureşti. Defel era din Mahmudia-Tulcea şi spunea glumind că mama sa avea ceva sânge tătăresc în vine, cum sunt amestecate neamurile pe la ei.
***
La Paștele 1953 fratele meu era deja la lucru în fabrică. […] După ce a fost izolat, la un timp mi-a spus că Ghiţă a rămas „bandit”, face acte de ajutor legiuonar. Şi-a scos din banii de la C.E.C., pe care îi avea depuşi din munca de aici, ca să-i poată cumpăra P.A.S. [acid para-amino-salicilic n.n.] lui Costache Oprişan, care era şi el izolat la Zarcă şi se îmbolnăvise de tuberculoză. Medicamentul nou apărut în tratamentul acestei boli părea miraculos şi salvator şi nu ştiu cum de s-a permis procurarea lui, că până acum nu erau astfel de obiceiuri la Gherla. Mai târziu a fost dus Costache la anchetă pentru Ţurcanu, la Bucureşti, şi prin ’54 a fost dus şi Ghiţă Calciu în aceeaşi problemă. Am auzit că au stat împreună, Ghiţă îngrijindu-l ca pe un frate, fără să mai considere aceasta ca o atitudine politică, Oprişan l-a influenţat mult, era un bun cunoscător al existenţialismului religios şi al „trăirismului” apărut în închisoare. Se pare că opţiunea lui Ghiţă pentru Teologie se explică prin acea perioadă grea din viaţa lui, perioadă luminată însă de vederile fratelui de suferinţă. Nu a fost implicat în procesul prim, nefiind implicat prea mult în demascări. Eu de fapt, până a nu-l întâlni în fabrică, nici nu am ştiut de existenţa lui. Am aflat din cartea lui Dumitru Bacu faptul că lui Ghiţă Calciu i se pregătea alt proces şi un sfârşit funest, de care poate că l-a scăpat şi voia lui Dumnezeu, pentru a-i preamări şi propovădui numele, aşa cum avea s-o facă mai târziu.
Am spus că fiind vecini de pat ne-am mai povestit din lumea noastră de afară. El avea talent literar. Mi-a redat trei din realizările lui, publicate dacă nu mă înşel, într-o revistă de la Brăila. Era un pasionat al Deltei, pe malul căreia a crescut şi din viaţa căreia s-a inspirat. Dintre titluri, am reţinut Zăporul – cu caracter autobiografic, din copilăria sa, amestecat cu un miraj de basm, aşa cum se desfăşoară anii tineri. Al doilea titlu a fost Legenda Auşelului, în care întruchipează povestea de iubire a doi tineri îndrăgostiţi din vechea Mahmudie (pe el îl chemase Auşel) care năpăstuiţi de lumea asta, scapă transformaţi în păsărele şi-şi clădesc fericirea într-un cuib numai al lor, în formă de cimpoi, suspendat pe o nuieluşă din lumea mirifică a Deltei. Auşel fusese cimpoieşul satului în cea de-a treia născocire literară a sa, era vorba de o frumoasă tânără lipoveancă, Aniota: şi bătrânul şi săracul ei bunic, pescar chinuit şi fără noroc, pe care fata îl ajuta trăgându-i, cum putea, barca la edec.
Nu trecuseră nici cinci ani de când publicase acestea, încât îi erau vii în minte nu numai întâmplările ca mie acum, ci cuvintele care formau naraţiunea în întregime, cu farmecul propriu al scriitorului, care vădea un talent în afirmare. După eliberare, luat de vâltoarea altei idei, n-am mai auzit ca Ghiţă să-şi fi continuat şi preocupările literare din frumoasa lui adolescenţă. Nepublicate, dar tot pline de farmec pentru mine, au fost şi amintirile sale din prima copilărie, când se ţinea de poala fratelui mai mare Ştefan şi mergea cu el la şcoală, deşi abia îşi trăgea „cămeşoiul” după el.
Întrucât Gheorghe Calciu-Dumitreasa este cunoscut acum altfel, mi-am permis să completez şi eu portretul, cu umbre şi lumini, cum ne-a fost viaţa.
(Ioan Munteanu – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)