Memorialul durerii – o istorie care nu se învață la școală

Numele Luciei Hossu Longin s-a întipărit în memoria fiecăruia prin doza de înfiorare pe care am simţit-o privind episoadele Memorialului durerii. Şi prin curajul cu care spunea lucruri pe care noi abia dacă îndrăzneam să le spunem în şoaptă. Pentru nici o femeie din ţara asta nu s-a stat mai mult în faţa televizorului după miezul nopţii aşa cum s-a stat pentru Lucia Hossu Longin. Fiorii pe care ni i-a strecurat în oase au preschimbat-o într-o vestală a nopţilor noastre albe. Ne-a alungat liniştea şi ne-a risipit ignoranţa, maltratându-ne autosuficienţa şi silindu-ne să ieşim din lâncezeală. Ne-a scos din apatie prin exemplul umilitor de curaj pe care ni l-a dat, căci ne-a umilit teama şi ne-a biciuit orgoliul, arătându-ne că sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt de a spune adevărul istoric.

Doamna aceasta ne-a scăpat de frică prin simplu fapt că o vedeam expunându-se alături de personaje în privinţa cărora fusesem educaţi de acasă că erau bandiţii ţării. Erau cu toţii nişte ciumaţi, nişte leproşi, şi de aceea trebuia să fie lăsaţi să moară. Îndrăzneala cu care Lucia Hossu Longin s-a încumetat să-i filmeze şi să-i scoată din uitare este o lecţie de temeritate într-o perioadă când majorităţii bărbaţilor nu prea le venea la îndemână să facă un asemenea gest. Din acest motiv, în materie de îndârjire pusă în slujba unei cauze, Lucia Hossu Longin nu poate sta decât alături de Doina Cornea şi Ana Blandiana.

Memorialului durerii a fost tocmai leacul de care avea nevoie România pentru a începe să se vindece de pecinginea autoimună a ultimei jumătăţi de veac. A fost genul de trezire pe baza unei traume psihice: ne-am pomenit cum, stând în faţa ecranului, eram asaltaţi de spectre a căror înfăţişare fusese distrusă de abjecţie. Cum să uiţi nepăsarea cinică de pe chipul lui Nicolschi şi seninătatea agramată cu care îşi nega răspunderea crimelor din anii ’50? Cum să nu tresari văzând fizionomia buhăită şi retardată cu care Liviu Borcea ne explica cât de bine trăiseră deţinuţii la Capul Midia, având geamantanele pline cu mezeluri sub pat, posibilitatea de citi ziare şi libertatea de susţine conferinţe ad libitum? Sau uşurinţa cu care Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului din Sighet, ridica din umeri motivând decesele din închisoare prin expresia de împiegat: „Aşa era situaţia!” La celălalt capăt, cum să uiţi liniştea gravă cu care Corneliu Coposu îşi descria supliciul izolării, chipul crispat al lui Nistor Chioreanu povestind drama Canalului sau privirea aţintită în gol a rudelor celor care muriseră în rezistenţa din munţi?

În fond, morala finală ce se desprinde din filmul Memorialului durerii. şi din cartea omonimă este una simplă: nu se poate minţi la infinit pe seama trecutului. Oricât de concertată şi sistematică este o propagandă menită a măslui trecutul până la a-l face de nerecunoscut, adevărul tot iese iveală. Parţial, ciuntit, cu întârziere, dar tot iese. Nu există nici o pârghie mediatică până într-atât de eficientă ca să acopere definitiv ceea ce s-a întâmplat odată. Pesemne că, privit cu ochii producătorului profesionist, filmul Luciei Hossu Longin are o cu totul altă înfăţişare. Nu mă gândesc la amănuntele tehnice legate de facerea lui, ci la climatul psihologic în care a lucrat: la tracasările şi presiunile la care a fost supusă. La insinuările aparent binevoitoare că ar fi mai prudent să renunţe la Memorialului durerii. şi că, dacă nu înţelege să pună capăt acestui proiect, s-ar putea să aibă soarta celor pe care se încumetase să-i filmeze. În al doilea rînd, numai Lucia Hossu Longin ştie cât din ce a filmat a fost dat spre difuzare şi cât a fost lăsat în afara peliculei. Cine nu ştie câtă cenzură subtilă poate fi exercitată asupra unui producător de film care dă semne că nu e dispus să accepte interdicţia oficială nu are cum bănui câte piedici a avut de depăşit realizatoarea noastră de televiziune. Doar Lucia Hossu Longin ştie cât a putut să spună şi cât a trebuit să tacă. Tocmai de aceea istoria povestită în cuprinsul Memorialului durerii nu este una pe care s-o învăţăm la şcoală.

(Sorin Lavric – Ziarul Lumina)