Memoriu-spovedanie – O viață de chin într-un document al Securității

În arhivele fostei Securităţi, în dosarul de urmărire al preotului Constantin Sârbu – inventariat la cota I258316, vol. II – la filele 40-49, se află un Memoriu scris de mână de Părintele Sârbu, în septembrie 1962, la Viișoara- domiciliul său forţat din Bărăgan – și adresat Patriarhului Iustinian. Interceptat „la timp”, documentul nu a mai ajuns la destinaţie, ci a intrat în „fondul operativ” al Securităţii.

Memoriu – Spovedanie

a fostului preot-paroh și ostenitor cu zidirea bisericii „Parcul Călărași” – Vergu din București,

Constantin Gh. Sîrbu,

adresat Înalt Prea Fericitului Părinte Patriarh al Ungro-Vlahiei – București.

 

Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh,

 

Subsemnatul Sîrbu Gh. Constantin, fost preot paroh şi ostenitor cu zidirea bisericii „Parcul Călăraşi” – Vergu din Bucureşti, născut în anul 1905, ianuarie 10, în com. Cavatineşti, Raionul Bujor, Reg. Galaţi, fost condamnat pentru „favorizare” la 8 ani închisoare corecţională, pe care i-am ispăşit la data de 8 ian. 1962, actualmente în D.O. (domiciliu obligatoriu – n.n.), pentru 2 ani, în com. Viişoara, Raionul Slobozia, Reg. Bucureşti; cu adâncă smerenie Vă aduc la cunoştinţă Înalt Prea Fericirii Voastre cele ce urmează:

Cine sînt:

Copilăria

Sînt fiu de muncitor cu palmele, fără pământ. Nu-mi cunosc mama, care a murit când aveam vârsta de un an. La vestea morţii sale, în spital, tata s-a prăbuşit la pământ, a avut un şoc nervos şi de atunci şi-a pierdut, în parte, mintea. Eu am fost luat de către părinţii săi, tot muncitori cu palmele, să mă crească.

Când am împlinit vârsta de 3 ani, ne-am mutat cu toţii în Galaţi, în cartierul muncitoresc din strada Lozoveni 89. De aici începe calvarul. Bunicii mei care mă creşteau, neavând alt mijloc de existenţă decât braţele, munceau în dijmă pe la chiaburi şi primeau a patra parte din produs. Când am putut ţine şi eu sapa în mână, mă luau şi pe mine la câmp, să-i ajut. Mâncarea noastră: mămăligă cu borş cu ştir. Aceasta nu-i literatură, ci realitate cruntă.

Tata muncea şi el cu palmele pe la cei avuţi. Dar nefiind în stare să se tocmească şi nici să-şi ceară dreptul său din muncă, era exploatat de toţi, muncind numai pentru mâncare, în zilele fără lucru recurgând la borşul cu ştir sau la mâncarea de cartofi a părinţilor săi bătrâni şi săraci, pentru care pricină în casă aveau loc scandaluri necontenite.

Aceasta este atmosfera în care am crescut.

După ce am isprăvit Şcoala primară nr. 7 din Galaţi ca premiant I, bunicii, bătrâni de acum, sau mutat la fiul lor din comuna Smârdan, aproape de Galaţi, luându-mă şi pe mine cu dânşii. Între timp bătrânul moare, iar bunica şi cu mine suntem alungaţi de noră într-o noapte şi ne găsim sălaş într-o cameră părăsită din curtea bisericii satului.

Aici bunica munceşte torcând cu furca, iar eu slugăresc fără simbrie pe la unul şi pe la altul. Aşa am slugărit patru ani, până la vârsta de 15 ani neîmpliniţi.

Bunica mea, femeie simplă, fără ştiinţă de carte – fiindu-i milă de mine, care în fond nu eram decât un golan – şi-a vândut singurul ei bun, o juncă ce trebuia să-i hrănească bătrâneţile, m-a dat la meditaţie în Galaţi – pierdusem 4 ani – şi mi-a poruncit să dau examen la Seminarul din Galaţi, spunându-mi: „Dacă vei reuşi şi vei învăţa bine, poate vei intra în inima profesorilor, care te vor ajuta să isprăveşti şcoala şi te vei face preot. Să te faci preot, căci preotul nu moare niciodată de foame!”. Era testamentul unei bătrâne – care o viaţă întreagă luptase cu lipsurile şi cu foamea – pentru nepotul ei.

Aceasta nu-i figură de stil, ci viaţă stropită cu sânge.

Am dat examen la Seminar în anul 1919, prima serie după primul război mondial şi am reuşit bursier, al treilea între 500 de candidaţi. Profesorii din vremea aceea, cu toate că în fiecare an eu eram premiantul al II-lea, chiar dacă vor fi avut ei inimă – cum spunea bunica – nu m-au putut ajuta cu nimic, din care pricină eram deseori dat afară în cursul anilor pentru neplata taxelor, trebuind să muncesc în fabrica de cherestea ca să câştig bani pentru taxe – ca să pot învăţa – şi să meditez băieţi de preoţi sau de preceptori pentru o carte, o peniţă sau un creion.

Aşa am învăţat eu Seminarul. Cursul superior l-am făcut în doi ani – câte două clase pe an – nu pentru că mi-a plăcut învăţătura, căci nimeni nu învaţă de plăcere flămând şi gol, ci ca să scap odată de mizerie şi de suferinţă. Ultima clasă, a VIII-a, am dat-o la Centrul Seminarial din Roman, călătorind pe tampoanele de la coada trenului, pentru că nu aveam bani.

Între timp munceam cu braţele ca să-i dau pâine tatălui meu, căci bunica, cu torsul ei din furcă, nu-i mai putea da nici borşul cu ştir de altădată.

Se pot înţelege oare lucrurile acestea? Sunt oameni care să le poată intui şi înţelege?

Tinerețea, viața studențească

Dar în mine, cu toată viaţa aspră pe care o duceam, s-a născut dorinţa de a învăţa carte mai multă, aşa încât copiii mei să nu mai sufere viaţa crâncenă pe care am suferit-o eu. De aceea m-am hotărât să-mi iau o Licenţă.

În toamna anului 1925 m-am înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi la Conservatorul de muzică. Până să pot ocupa un post de cântăreţ bisericesc – aproape doi ani de aşteptare – am dormit pe jos într-o mansardă din Piaţa

Amzei, iar după ce gazda nu m-a mai primit, fiindcă nu puteam plăti, am dormit în Gara de Nord, în sala de aşteptare şi clandestin în Căminul studenţilor – după ora 11 noaptea, când se culca administratorul – în locul băieţilor de bani gata, care plecau noaptea la cabarete sau varieteuri; ori împărţeam patul cu vreun coleg mai milostiv. De mâncat, mâncam la Cantina Gutenberg, după ora 14.30, resturile care rămâneau de la cei care luau masa cu cartelă.

Mai târziu, în 1927, am intrat la Ateneul I.T.B. ca maistru de muzică şi în chipul acesta i-am cunoscut pe muncitori, i-am îndrăgit şi mi-am pus în gând să ajung preot şi să-i ajut pe linia mea, bisericească. Şi în privinţa aceasta Bunul Dumnezeu mi-a ajutat, căci la vremea cuvenită am ajuns preot în cartierul muncitoresc din Bariera Vergului.

În vremea studenţiei m-am fixat vreme de patru ani în planul de misiune al Bisericii Zlătari, în mod gratuit şi administrativ şi colaborator al celor două reviste: „Ortodoxia” şi „Fântâna darurilor”.

Rod al muncii mele de atunci, în afară de predicile care au zburat şi de articolele care nu se mai citesc, este corul, care de peste treizeci de ani cântă la acea biserică, înjghebat într-o vreme când acţiunea aceasta, din pricina noutăţii, era privită cu neîncredere.

Lupta pentru câștigarea unei parohii și a unei soții

Când mi-am terminat studiile, în 1929, am început lupta pentru câştigarea unei parohii şi a unei soţii, căci la mine a fost luptă acerbă pentru amândouă. Vreme de aproape cinci ani de la terminarea facultăţii nu a fost cu putinţă să obţin o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, pentru că nu aveam nici o protecţie politică. Cu chiu cu vai am obţinut un post de preot la Catedrala Episcopală din Huşi, prin Episcopul Nifon, care mă cunoştea.

Dacă nu am avut şansă în obţinerea unei parohii, am avut, în schimb, şansă în câştigarea inimii unei fiinţe superioare, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, pe nume Maria K. Constantinescu – sora profesorului universitar D. G. K. Constantinescu – care, având un suflet nobil şi apreciind eforturile şi suferinţele mele, a acceptat să-mi devină soţie.

Nenorocirea a fost că ea făcea parte dintr-o categorie socială suprapusă, fraţii săi fiind consilieri de Stat, profesori universitari, doctori, avocaţi etc. iar eu… proletar! Opoziţia familiei, care a durat patru ani, a fost dârză şi intransigentă. Această opoziţie s-a soldat cu înfrângerea ei, dar cu preţul jertfei sănătăţii viitoarei mele soţii. Căci până când nu s-a îmbolnăvit sora lor atât de grav de ficat încât se credea că moare, nu am fost acceptat în familia lor. Aşa am ajuns să câştig o soţie minunată, dar bolnavă şi o biserică la o depărtare de aproape 300 km de Bucureşti.

Activitatea preoțească la Huși: organizarea Școlii de cântăreţi bisericești, zidirea azilului de bătrâni

Numit preot la Catedrala episcopală din Huşi, la 1 septembrie 1934, am izbutit repede, prin munca şi priceperea mea, să câştig inima episcopului meu, care m-a numit chiar în acel an director şi profesor al Şcolii de cântăreţi.

Cele patru clase de elevi funcţionau în două chilii istorice, la Episcopie, sub ale căror duşumele putrede zburdau şi chiţăiau şobolanii. Imediat am închiriat o casă mare cu etaj – casa Vaşuta – şi am organizat şcoala după modelul seminarial: cu bibliotecă, farmacie, repetitor etc., obţinând de la forurile în drept, după mari stăruinţe, ajutorul necesar. În anul următor am organizat, în două săli aparte, un internat cu cantină, unde elevii, copii de ţărani săraci, care trăiseră până atunci în promiscuitate pe la gazde, puteau să doarmă şi să ia masa pe un preţ derizoriu. Fondurile şcolii, 45.000 lei, adunaţi în 50 de ani de existenţă, le-am sporit în timp de patru ani, cât am stat acolo, la 750.000 lei! În plus, am obţinut de la Stat materialul lemnos pentru construcţia şcolii şi am efectuat cărămida necesară pe teren. Fiind transferat însă în Bucureşti, urmaşul meu la Direcţia şcolii n-a mai fost de părere să se construiască o şcoală, ci cu o parte din bani a cumpărat o casă oarecare, aşa că în ceea ce priveşte zidirea acestei şcoli s-a ales, vorba lui Şincai, „mere-pere”.

Zidirea azilului de bătrâni

Un poet italian spune: „M-ai învăţat, mamă, să merg la biserică, dar drumul la biserică trece printre cerşetori şi infirmi”. Aceasta era situaţia, în sărbători, şi la Catedrala episcopală din Huşi. Evreii aveau în oraş două azile, catolicii aveau orfelinat condus de călugăriţe, iar bieţii români, în cele trei judeţe ale Eparhiei Huşilor, nu aveau nici un azil. De aceea, paralel cu grija pentru ridicarea Şcolii de cântăreţi, a încolţit în mine, chiar din primele zile, dorinţa de a zidi în Huşi un azil de bătrâni. Când am înfăţişat ideea mea episcopului, cerându-i blagoslovenie pentru zidirea azilului, Prea Sfinţia Sa a declarat: „Îţi dau blagoslovenie, dar nu vei putea face nimic, pentru că moldovenii sunt tembeli!”. Dar adevărul era că nu moldovenii erau tembeli, ci conducătorii de atunci.

Am creat un comitet de construcţie – mai trăiesc şi azi pensionarii Jean David şi Ticuleanu din Huşi, membri în acel comitet – şi prin luptă dusă cu Primăria am obţinut, cu multă greutate, un teren de 9 ha pe dealul Coţoiul, chiar în marginea Huşilor. Am început colectarea de fonduri de la particulari şi instituţii şi am popularizat ideea zidirii azilului prin serbări culturale câmpeneşti, cu concursul elevilor şcolii de cântăreţi, chiar pe terenul de construcţie, unde odinioară fusese un schit. Am adunat materiale şi am fabricat cărămida pe loc, iar după 2 ani, în 1936, puneam temelia singur, de faţă fiind numai muncitorii şi un diacon coleg, viitorul consilier al Înalt Prea Fericirii Voastre, Pr. P. F. Alexandru, pe care, dacă faceţi bunătate să-l întrebaţi, Vă poate confirma adevărul spuselor mele. Peste doi ani, în 1938, cele 22 de camere, 4/4 m, plus hol şi dependinţe erau gata. Când l-a vizitat episcopul, însoţit de Dl. Prof. Boroianu, a declarat: „Speram să găsesc un azil format din 2-3 camere şi găsesc un palat!”. Moldovenii nu erau tembeli, ci buba era în altă parte!

Activitatea aceasta mi-a adus, fără să mă gândesc, slujba de Protoiereu al judeţului Fălciu, la vârsta de 30 de ani şi dorinţa Prea Sfinţitului Episcop de a deveni consilierul său, demnităţi care însă nu mi-au plăcut. Pe mine mă atrăgea sufletul cinstit şi cald al oamenilor simpli, din mijlocul cărora mă ridicasem şi pe care voiam să-i ajut, să-i mângâi şi să-i încurajez, pe linia Bisericii bineînţeles, căci altă linie nu cunoşteam.

Preot în București, fără biserică, fără casă parohială și fără salariu 2 ani

Dar pentru că făceam parte dintr-o categorie socială nenorocită, fără protecţie politică (se ştie că pe vremea aceea nu se putea obţine nici măcar un post de uşier sau de dascăl fără o protecţie), cu toată vrednicia de care dădusem dovadă – căci episcopul meu declarase că „preotul Sîrbu este pentru Huşi o pierdere, iar pentru Bucureşti un câştig” – totuşi nu am putut obţine, ca ceilalţi, o parohie după lege. Am obţinut doar parohia „Parcul Călăraşi” – Vergu, nou înfiinţată în octombrie 1938, fără biserică, fără casă parohială, fără teren şi fără salariu timp de doi ani.

Organizarea Capelei în pivniţa Spitalului „Sfânta Elena”

Cartierul Vergului, în anul 1938, data când am fost numit paroh acolo, nu era ca acum, cu blocuri, cu străzi pavate şi cu instituţii de cultură. Ci bieţii oameni, muncitori modeşti şi cu copii mulţi, hălăduiau parte din ei în nişte chichineţe înfricoşătoare, cu pământ pe jos şi cu străzi desfundate.

Nu exista în cartier nici o instituţie de cultură. Singura casă mai arătoasă, în afară de Spital, care purta şi firmă, „Ateneul cultural”, situată în Şos. Mihai Bravu, colţ cu B-dul Muncii, era folosită în realitate ca Şcoală de dans, iar în celelalte încăperi: Banca! Lucruri mai practice şi mai bănoase!

Singurul om care se mai străduia în vremea aceea să facă şi operă culturală era doctorul Victor Gomoiu, Directorul General al Spitalului „Sfânta Elena” din cartier. În sala mare a Spitalului, domnia sa organiza conferinţe cu diapozitive, dar metoda adoptată pentru disciplinarea sălii – bătaia – nu era cea mai indicată. Dovadă că participanţii din cartier spărgeau geamurile, iar şedinţele au trebuit să fie suspendate.

Eu am ştiut că în sufletul omului este o scânteie bună şi am căutat s-o aprind pe aceea. Astfel, în subsolul-pivniţă al Spitalului, neizolat, cu cele şase ferestruici mici din B-dul Muncii, ale căror geamuri erau veşnic sparte de vârfurile ghetelor localnicilor, am desenat pe fiecare ferestruică câte o cruce albă. Am evacuat personal, dimpreună cu doi bătrâni, moş Ganciu şi Rădulescu, cele două vagoane de nisip depozitate acolo şi mi-am adus masa din casă, icoana şi candela mea.

Am făcut prima slujbă de Crăciunul lui 1938, însoţită de predică. Lume foarte puţină: 7-8 persoane. Ce să vezi şi ce să asculţi într-o pivniţă sărăcăcioasă, cu miros acru de mucegai, din ai cărei pereţi jilavi curgeau apele?! Iar veşminte, nişte zdrenţe scoase din inventar de la Biserica Silvestru, deşi biserica avea câteva zeci de veşminte de cinste. Dar cine se gândea pe vremea aceea să dea o mână de ajutor unui preot în nevoie?! (…)

Şi totuşi, atâta sete era pe atunci de un cuvânt bun, care să meargă la inimă, încât vrednicii muncitori ai cartierului Vergu şi din împrejurimi au umplut în scurt timp subsolul, ascultând cuvântul şi pe la ferestrele din stradă, încât a fost nevoie să deschidem şi un culoar de alături, cu toată propaganda duşmănoasă pe care colegii vecini o făceau printre credincioşi, spunându-le că aceea nu-i biserică, ci o pivniţă, că acolo sunt Wcuri, că deasupra este o şcoală de copii mici, etc. Dar poporul nu-i asculta. Este oare poporul mai bun şi mai înţelept decât preotul? Nu ştiu. De ce m-au duşmănit preoţii fraţi, că doar nu le-am făcut nici un rău şi nu i-am deranjat pe nici unul la biserica lui? Nici asta nu pot să pricep nici până astăzi.

Paralel cu acţiunea aceasta, am întreprins, cred, ceva mai pozitiv: ajutorarea familiilor nevoia şe în tot cursul anului; iar la Paşti şi la Crăciun, 200 de familii primeau câte o pungă de 10 kg alimente: slănină, făină, săpun etc., iar iarna şi lemne, cei mai lipsiţi. Doctorul Iancu Dinu şi doctoriţa Maria Ursulescu dădeau consultaţii gratuite bolnavilor, iar bisericuţa le dădea gratuit medicamente. Un serviciu de colportaj difuza carte bună, pe care o recomandam de la altar la sfârşitul fiecărei slujbe. O bibliotecă de cărţi alese împrumuta cărţi tot în biserică. Necazurile pe care le-am avut în vremea aceasta – care au culminat într-o anchetă mixtă a Sfintei Patriarhii şi a Ministerului de Culte, acuzându-mă de utilizarea unor metode sectante – nu le mai înşir. Bineînţeles că am fost găsit nevinovat, iar cei ce le-au urzit în întuneric au rămas de ruşine.

Miile de ajutoare date se mai păstrează poate, în parte, în dosarele Bisericii Vergu.

Eu am observat că oamenii fură şi ucid fiindcă sunt, între altele, lipsiţi. De aceea, paralel cu activitatea predicatorială, am organizat acţiunea samarineană, ajutând pe cei în nevoie, mângâind şi încurajând pe cei întristaţi şi plasând în servicii pe şomeri. Ce-i drept, nici unul din cei recomandaţi de mine în servicii nu m-a făcut de ruşine. Rezultatul: furturile şi crimele s-au împuţinat, iar – după mărturia doctorului Gomoiu – „cei ce altădată spărgeau geamurile spitalului, acum se închină spre bisericuţa de acolo, când trec pe lângă spital”.

Şapte ani am activat în această bisericuţă – pivniţă!

Zidirea Bisericii Vergu. Lupta pentru dobândirea terenului

Din primul moment al sosirii mele în cartier, am pus ochii pe terenul unde se află astăzi zidită biserica. Nu ştiam câte forţe ale întunericului aveau să se dezlănţuiască împotriva mea pentru palma de pământ necesară construcţiei.

Am iniţiat formele de expropriere a terenului, dar am întâmpinat rezistenţa dârză a bogătaşilor proprietari Al. Zisso şi Ganciu Stoian, coalizaţi cu Casa Regală, al cărei exponent era doctorul Victor Gomoiu, Director General al Aşezămintelor Regale „Sfânta Elena”. Bogătaşii voiau să construiască pe terenul acela blocuri şi magazine producătoare de venit personal, iar Casa Regală voia ca aşezămintele să aibă o biserică – aşa cum avea Spitalul Brâncovenesc – dar fără să facă ea nici o jertfă, ci numai să beneficieze şi să se împăuneze cu jertfa şi munca altora. Cel de al treilea factor eram eu, preotul, care voiam ca peste capul bogătaşilor şi al Casei Regale, să zidesc o biserică independentă, pentru popor. Din lupta acestor trei factori a reuşit preotul Constantin Sîrbu, care lupta pentru cauza dreaptă a cartierului. Dar cu ce sacrificii! Vreme de (aproape) cinci ani, din ianuarie ’38 până în ianuarie ’43, când am obţinut împroprietărirea, câte cheltuieli personale, câte procese, câte umilinţe am îndurat din partea bogătaşilor care mituiau Primăria şi a Casei Regale care intervenea ca pentru zidirea bisericii să se folosească terenul din spatele spitalului!

Am făcut 50 de Memorii, pe care le scriam noaptea la maşină, iar ziua le înaintam forurilor superioare, cerând să ni se facă dreptate şi să se exproprieze terenul în favoarea bisericii. Dar zadarnic!

După atâţia ani de aşteptare şi de sacrificii, după ce izbutisem, cu toată rezistenţa celor mari, ca formele să fie trecute prin cele trei instanţe judecătoreşti, când tocmai aşteptam împroprietărirea, primim din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următorul răspuns: „Se anulează exproprierea făcută în favoarea bisericii. Biserica se va construi pe terenul dat de spital”.

Atunci, în deznădejdea mea, m-am hotărât să nu dau genelor mele dormitare până când nu voi rezolva această problemă a terenului pentru construcţia bisericii. Făcând al 51-lea Memoriu şi folosind o împrejurare prielnică, prin peripeţii şi drame pe care nu-i locul să le înşir aici, am obţinut rezolvarea terenului pentru construcţia bisericii prin Înalt arbitraj, compus din Patriarhul vremii, Nicodim, Ministrul de Interne, Primarul General al Capitalei, subsemnatul şi epitropii bisericii.

Rezultatul a fost că am câştigat bătălia, obţinând la 1 ianuarie 1943 punerea în posesie a terenului pe care avea să se zidească Biserica Vergu, în urma unei aprige şi îndârjite lupte.

Zidirea Bisericii „Parcul Călărași” – Vergu, a sălii de conferinţe, clopotniţei și casei parohiale

La 28 iulie 1943 puneam piatra de temelie a bisericii, cu mare alai şi cu mare bucurie. Biserica era prevăzută cu o sală de conferinţe la subsol, modernă, în care încăpeau, ca şi în biserică, peste 2000 de persoane. Acest model de biserică, pe care nu-l văzusem nicăieri şi la care s-a opus la început şi arhitectul albanez Sp. Nicolau, mi-a atras o sumă de epitete ca: nebun, descreierat, inconştient etc. Acestea erau epitete date de cei neştiutori, care nu vedeau în biserică decât un locaş în care să se facă slujbe şi să se ţină predici. Atât. Eu însă nu vedeam lucrurile aşa şi nu le văd nici acum. Ci o biserică, pentru ca să fie necesară, trebuie să fie activă şi să satisfacă sufletul omului în toată plenitudinea sa. Biserica mea trebuia să fie o biserică misionară. Sala de jos trebuia să dea învăţătură sfântă tuturor, celor simpli şi celor învăţaţi, printr-un sistem de misionariat laic – în sensul Sfântului Ioan Gură de Aur – pe care nu-i nevoie să-l expun aici. Alături trebuia să funcţioneze cantina pentru săraci, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Apoi orfelinatul, cinematograful religios cu seară de teatru religios etc. Erau visuri care nu s-au împlinit şi nu se vor împlini pentru mine niciodată.

Între timp adunasem circa 1.000.000 lei, vreo 150.000 de cărămizi, nisip, pietriş, ciment, var etc.. Lucrarea acestei biserici misionare mergea foarte bine, dar bombardamentele americane din aprilie 1944 au pus capăt lucrărilor, pe care le-am reluat de abia în 1946. La Crăciunul anului 1946 sfinţeam, cu ajutorul lui Dumnezeu, capela a doua, tot în subsol. Dar de data aceasta un subsol minunat, larg, luminos, ospitalier, subsolul „bisericii noastre”. Iar puţin mai târziu am pus temelia clopotniţei şi a casei parohiale.

Activitatea din subsolul bisericii mari

În subsolul acestei biserici au început să curgă mii de oameni, cei mai buni creştini din tot Bucureştiul. Aceasta mi-a dat puteri şi un elan fără margini.

Şi pentru că anul 1947 era anul foametei, care bântuia în Moldova, am făcut atunci nişte apeluri înflăcărate, care au avut un puternic răsunet în inimile credincioşilor ce au donat bani, alimente şi îmbrăcăminte, atât de generos încât am realizat cea mai frumoasă colectă pentru înfometaţii Moldovei. Datorită acestui fapt am fost numit reprezentant în distribuirea a două vagoane cu alimente şi îmbrăcăminte pentru înfometaţii din Dancu şi Cârlig de lângă Iaşi. Cu prilejul acela Mitropolia Moldovei îmi trimitea o frumoasă adresă de mulţumire, iar Patriarhia îmi oferea crucea de iconom stavrofor. Este important să se reţină faptul că rangul de iconom stavrofor l-am obţinut nu pentru construcţia bisericii şi a celorlalte aşezăminte, ci pentru colecta pentru înfometaţii Moldovei. Iar pentru construcţia bisericii şi a celorlalte lucrări am primit altceva: lacrimi, umilinţe, spini…

Aşa trebuie să fie…? Poate. Dar eu nu le pot înţelege…

Pe lângă slujbele şi predicile obişnuite, am organizat un cor de optzeci de persoane voluntare, care a dat două concerte şi la Radio. Corul era condus de doi dirijori, tot voluntari: profesorul Victor Giuleanu şi compozitorul Gheorghe Bazavan. Cu acest cor de voluntari şi cu concursul altor coruri din Bucureşti, conduse de Prof. Chirescu, Prof. Lungu etc., am organizat în acest subsol 45 de concerte religioase – într-o vreme când nu era moda concertelor religioase, cum a fost mai târziu – în cadrul cărora au conferenţiat cele mai distinse personalităţi din lumea bisericească şi laică. Scopul acestor concerte, era, pe de o parte, de a populariza ideea necesităţii acestei zidiri, iar pe de altă parte, de a câştiga aderenţi şi mijloace pentru înfăptuirea acestei idei. Şi cred că planul a fost bun, pentru că s-a bucurat de un succes rareori întâlnit în biserică şi a dat rezultate eficiente.

Dar aici este locul să fac o paranteză. Pe când mă aflam în plin avânt de realizare, abia după patru luni de zile de la instalarea mea în acest subsol, dar după nouă ani de luptă şi suferinţă în timpul cărora Patriarhia nu a contribuit nici cu un singur leu, din „lipsă de fonduri”, pe când mă aflam cu biserica de deasupra încă descoperită, primesc drept ajutor – la o parohie de 416 familii, câte se găseau în vremea aceea – al doilea preot. Preotul acesta avea biserică tot în Bucureşti, dar colegul său paroh era foarte ocupat ca director al Atelierelor Patriarhiei, iar biserica nu era frecventată de credincioşi. Pentru că nici o biserică nu se umple de la sine, ci trebuie strădanie mare, suferinţă, entuziasm şi consum lăuntric. Şi atunci a părăsit-o pe aceea, unde era nevoie să muncească şi a venit la mine, unde nu se simţea nici o nevoie.

Cu aceasta se măreşte tragedia mea. Şi iată de ce. Eu rămăsesem văduv încă din ianuarie 1941. Trăisem cu soţia doar şapte ani! Rămăsesem cu două fetiţe orfane de mamă: una avea doi ani la moartea mamei sale şi alta cinci ani! Se cunoaşte teoretic drama preotului văduv, dar practic nu o cunoaşte decât numai cel ce a trecut prin focul acesta. Nu aveam nici un ajutor în casă, pentru a nu da prilej de vorbă lumii şi a se nărui astfel toată acţiunea bisericii. Încât toate treburile în casă le făceam eu, aşa cum puteam. Căutam să fiu vesel, ca să nu simtă copiii mei că nu au mamă, aşa cum am simţit eu la vremea mea, când am fost orfan!… Singurul meu loc de refugiu era altarul. Doar acolo mă puteam ruga, acolo puteam plânge, numai de acolo puteam lua putere. Dar acum mi se lua şi altarul! Şi a trebuit să accept situaţia, pentru că nu aveam pe nimeni care să mă sprijine.

Dar asta mi-a adus poveri în plus. Pe lângă drama mea familială, pe lângă acţiunea pe care o duceam pentru strângerea fondurilor şi crearea unei atmosfere prielnice pentru ducerea la bun sfârşit a celor începute, se mai adăugau acum şi grija şi eforturile pe care trebuia să le fac pentru ca colegul meu să fie mulţumit, ca nu cumva o eventuală nemulţumire a sa să şi-o reverse în popor şi să-mi strice întreg prestigiul de care aveam nevoie pentru săvârşirea lucrării. Şi am reuşit! Dar cu câtă suferinţă, cu cât zbucium, nimeni nu ştie, decât Cel de Sus şi cu mine!

În aprilie 1948 zidirea bisericii era gata, fiind şi împodobită cu toate cele trebuincioase pentru sfinţirea cea mare. Dar aici are loc o nouă suferinţă, pe care trebuie să v-o mărturisesc:

Sfinţirea bisericii a fost întotdeauna un eveniment important pentru popor. Cunoscând lucrul acesta, am pregătit sufleteşte poporul cu două luni înainte şi am adunat, cu concursul lui, tot ceea ce era necesar în vederea sfinţirii; iar cu două săptămâni înainte de săvârşirea acestui act, am făcut, aşa cum se cuvine, raport către Înalt Prea Fericirea Voastră, pentru aprobarea acestei sfinţiri. Nu ştiu însă de ce nu mi-aţi aprobat această sfinţire mare, ci numai sfinţirea mică! În toate acţiunile mele – şi cele mari şi cele mici – eu am fost un om cinstit şi de cuvânt. Şi prin asta am câştigat poporul, în modestele lucrări pe care le-am săvârşit. Puteam să rămân de ruşine acum? Nu, pentru că nu era drept! Şi atunci, în durerea mea fără margini, am alergat la Stăpânul cel Mare, Acela care pururea m-a scos din toate necazurile şi prin Care am realizat toate biruinţele. Am îngenuncheat şi am strigat cu lacrimi să mă ajute şi să mă lumineze, căci nu-L am decât pe El în lumea aceasta. Şi am primit gândul de sus să-l rog pe doctorul Gomoiu să intervină către Înalt Preafericirea Voastră ca să-mi aprobaţi sfinţirea. Şi o, minune! Cel ce odinioară îmi fusese cel mai aprig duşman personal, datorită muncii mele, îmi devenise cel mai mare prieten (scena aceasta a schimbării sale vă voi descrie-o către sfârşit). Şi cu toate că avea de susţinut o conferinţă la Ateneu, totuşi a amânat conferinţa prin telefon şi a venit imediat, însoţit de doi epitropi şi de mine. Înalt Prea Fericirea Voastră l-aţi primit pe domnia sa şi pe epitropi, dar pe mine nu aţi putut să mă primiţi. Distrus sufleteşte şi peste măsură de umilit şi îndurerat pentru că nu eram vrednic să văd faţa Patriarhului meu, tot timpul cât a durat convorbirea cu dânşii am stat în aripa de vis-a-vis a Palatului şi am plâns cu lacrimi fierbinti, pe care Stăpânul meu cel Mare şi Bun poate că le-a înregistrat undeva!

Bineîneţeles că aţi aprobat sfinţirea mare, şi astfel, de Floriile anului 1948, după zece ani de slujire în subsoluri şi pivniţe, avea loc această sfinţire la care au luat parte circa cinci mii de suflete.

Astfel se încheie un capitol mare şi frumos din istoria acestei biserici, zidită într-o vreme nestatornică – războiul – dar tocmai de aceea minunată pentru verificarea credinţei. Biruiseră sărmana energie a preotului şi sacrificiile acestui popor blajin şi bun, în faţa căruia mă aplec cu veneraţie.

În 1950 se sfârşea tencuirea în praf de piatră a exteriorului bisericii, tencuială care stă şi astăzi neclintită.

Între timp am convertit cincizeci de familii la dreapta credinţă, între care şi un preot franciscan, Gh. Frenţ, doctor la Roma şi scriitor, pe care l-am miruit în biserica de jos. Odată cu aceasta am primit o delegaţie de trei preoţi franciscani, romano-catolici, care aduceau cu dânşii încă şapte preoţi – în total zece – care doreau să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Înfăţişându-i aceste lucruri Înalt Prea Fericitului Patriarh Nicodim, mi-a declarat: „Avem noi destui preoţi ortodocşi, că nu ştim ce să ne facem cu dânşii. Nu ne mai batem capul şi cu catolicii!”. Nu fac nici un comentariu…

În 1951, ca un popas duhovnicesc şi pentru a vedea în ce măsură creştinii au înţeles sensul predicilor ţinute de mine atâţia ani, am amenajat în subsol, cu titlu de experienţă şi cu aprobarea organelor de Stat, o cantină pentru bătrânii săraci.

Cantina aceasta pe care am înfiinţat-o mi-a adus de fapt nenorocirea. Una din cele două bucătărese voluntare, Bertha Hintermeyer, deşi nu mi-a spus, făcea parte dintr-o organizaţie al cărei şef, venind în două rânduri la biserică şi văzând atâta lume, mi-a făcut în caietul lui o poezie elogioasă, cu numele meu, pe care mi-a prezentat-o¹.

Eu l-am sfătuit s-o distrugă, căci se nenoroceşte, deoarece cuprindea şi cuvinte injurioase la adresa lui Stalin, dar nu m-am priceput s-o distrug eu. Aceasta mi-a fost fatal. Prins şi găsindu-i-se la percheziţie poezia cu numele meu, s-a dedus că aş face şi eu parte din organizaţie. Am fost cercetat şi condamnat opt ani corecţional, pe care i-am ispăşit, iar începând de la 8 ianuarie 1962 am primit o pedeapsă suplimentară de doi ani D.O. în Viişoara.

Dar şi acum vă spun duhovniceşte, pe memoria soţiei mele moarte şi pe sănătatea copiilor mei, pe această bucată de hârtie, orice s-ar întâmpla şi cu orice risc, căci şi altfel am ajuns la limita puterilor mele de răbdare: nu am cunoscut această organizaţie decât în instanţă!

La data aceea – înainte de arestare – eram destul de mulţumit. Sfârşisem de construit biserica, copiii crescuseră mărişori, eram iubit de popor, înţeles şi ajutat de popor şi, de ce n-aş spuneo, câştigam, datorită popularităţii, mai mult decât meritam, încât nu mai ştiam ce să fac cu banii. Dădeam în dreapta şi în stânga cui avea nevoie şi îmi cerea, dar Dumnezeu îmi binecuvânta sporit aceste daruri.

Mi s-a zis de către o persoană serioasă că nişte preoţi – care or fi aceia…?! – v-ar fi spus despre mine că am furat de la biserică, la care Înalt Prea Fericirea Voastră aţi ripostat: „Furaţi şi voi, dar faceţi ce a făcut el!”.

Înalt Prea Fericite Părinte, Îl iau martor pe Dumnezeu că nu am furat. Nu pentru că m-au învăţat să nu fur Seminarul sau Teologia. Nu acestea m-au convins să nu fur şi să am frică de Dumnezeu, ci sfânta mea bunică, femeia aceea simplă de care v-am vorbit, care şi-a vândut junca şi a rămas torcând cu furca numai ca să mă fac preot.

Ea m-a învăţat de mic să nu pun mâna nici pe un ac. Şi pe aceea am ascultat-o, pentru că era curată la suflet şi bună. De aceea în mâna mea a sporit avutul obştii. Aşa la azil, aşa la cantină, aşa la biserică şi peste tot.

Înalt Prea Fericite Părinte, nu numai că nu am furat, dar în 1941, cu chitanţa numărul 150, am dat 100.000 de lei, toţi banii pe care-i aveam la data aceea, zestrea fetiţelor mele orfane. Şi ca să stimulez strângerea fondurilor pentru construcţia bisericii, vesteam poporului aceasta, ca să închid gura acelor batjocoritori care spun: „Popa îndeamnă la dat întotdeauna, dar el niciodată nu jertfeşte!”. Prima chitanţă a bisericii, de 2.000 de lei, începe cu banii mei, apoi de 12.000, apoi de 5.000 etc. afară de banii cheltuiţi pentru biserică, ce nu sunt scrişi în condică, dar pe care sigur i-a scris Cineva în ceruri. Şi ori de câte ori se întâmpla, în câte o zi de umblat, să nu adun nimic, soţia mea, o altă sfântă, scotea din poşetă câte 500 de lei şi mi-i da pentru biserică, spunându-mi: „Iată, Bunul Iisus ţi-a răsplătit urmele paşilor tăi!”…

Am lăsat soţia bolnavă de cancer în pat, pentru biserică. Am lăsat copiii bolnavi de scarlatină acasă, pentru biserică. Am umblat ca să strâng bani până când mi s-au umflat picioarele, pentru biserică. Am vorbit şi am scris apeluri până când ameţeam, pentru biserică. Am plâns şi am adormit de multe ori îmbrăcat din pricina oboselii, pentru biserică.

Aşa s-a făcut Biserica Vergu, Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh!

Postludiu și concluzie

Înalt Prea Fericite Părinte! Din cele expuse aţi putut constata, pe de o parte, viaţa mea chinuită, iar pe de altă parte, lupta şi strădaniile mele pentru uşurarea suferinţei umane şi pentru slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe. În acel moment istoric al ţării mele, nu se poate contesta că am făcut tot ce era în putinţă pentru binele poporului. Căci dacă fiecare preot din cei 11.000 câţi eram ar fi făcut fiecare câte un azil cu câte 22 de camere, în care să poată încăpea câte 100 de bătrâni, ca în azilul meu din Huşi, 1.100.000 de bătrâni ar fi putut găsi adăpost şi hrană în aceste cămine. Şi dacă fiecare preot ar fi zidit nu câte o biserică – fiindcă poate nu ar fi fost nevoie – dar măcar câte o sală de conferinţe ca sala de jos, de sub Biserica Vergu şi dacă s-ar fi organizat conferinţe de culturalizare a maselor cu slujbe şi cateheze filmate pentru copii, tineret, muncitori şi servitori, cu cinematograf şi teatru religios, atunci 22.000.000 de oameni, atât cât nu avem noi în ţară, ar fi putut să-şi adape sufletul de la izvoarele curate ale credinţei şi culturii.

Problema mea trebuie privită şi rezolvată nu după criteriile marxist-leniniste, ci în funcţie de năzuinţele şi realizările pozitive pe care le-am avut în cadrul istoric al vremii mele şi cu mijloacele pe care le-am avut la dispoziţie atunci: adică zero. Ba chiar neînţelegere şi duşmănie!

Şi atunci aţi putea aprecia dacă locul meu este printre cei care trebuie să poarte pecetea ruşinii şi a dezaprobării ca „duşman al poporului” sau ”necorespunzător” misiunii preoţeşti ori, cântărind înţelept faptele mele pozitive, mi-aţi dărui clemenţa şi aşezarea mea în rândul oamenilor modeşti, dar cinstiţi şi sinceri.

Aceasta pentru că văd că de-abia după şase luni de aşteptare am putut primi, în sfârşit, aprobare de a mă putea împărtăşi la sfânta slujbă din capela satului de aici, dar cu menţiunea „fără nici un drept în cele duhovniceşti”. Ceilalţi preoţi, inclusiv cel de acum, Părintele Iana, bănăţean, au obţinut oficial dreptul cu toate cele duhovniceşti, aprobare dată de părintele Protopop al Raionului Slobozia.

Numai bietul popa Sîrbu, deşi face parte din oblăduirea eparhiei Înalt Prea Fericirii Voastre, nu are totuşi dreptul ca ceilalţi preoţi, ci doar dreptul de cântăreţ la strană!

Plânge sufletul în mine că acum la bătrâneţe, de aproape opt ani de zile nu am mai slujit cele ale preoţiei! E adevărat că nu am nici veşminte, căci ale mele – inclusiv cele personale, oferite de popor cu ocazia acordării rangului de iconom stavrofor pentru acţiunea ajutorării înfometaţilor Moldovei – au rămas la Biserica Vergu şi nu mă gândesc să le mai cer. Dar nu am nici starea sufletească necesară slujirii, în condiţiunile inegale de umilinţă în care mă găsesc.

Nu se poate repara de către Înalt Prea Fericirea Voastră această nedreptate ce se săvârşeşte cu mine? Şi dacă nu am aceleaşi drepturi de slujire în cele duhovniceşti ca ceilalţi preoţi care s-au perindat pe aici, mi se poate spune măcar de ce?

Aştept, cu smerenie, un răspuns la întrebarea aceasta.

Înalt Prea Fericite Părinte! Odinioară doctorul Gomoiu – slujitor al Casei Regale, dar adversar crunt al zidirii Bisericii Vergu în locul în care se află ea acum – spre sfârşitul anului 1947 mi-a declarat, cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o de Bobotează:

„Eu, doctorul Gomoiu, savant, profesor universitar, preşedintele Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinii, director general etc. (a început să-şi înşire toate titlurile) mă închin în faţa muncii Sfinţiei tale!”. Şi mi-a sărutat cu evlavie mâna, adăugând: „De astăzi înainte, orice cuvânt al Sfinţiei tale, la orice oră din zi sau din noapte, este poruncă pentru mine!”. Aşa se face că atunci când l-am rugat să vină la Înalt Prea Fericirea Voastră pentru aprobarea sfinţirii bisericii, şi-a suspendat conferinţa pe care o avea de ţinut la Ateneu şi a răspuns imediat la chemarea mea.

Eu nu am nevoie, Înalt Prea Fericite Părinte Patriarh, „să se închine cineva în faţa muncii mele” şi nici să-mi recunoască meritele. Dar am nevoie de un cămin acum la bătrâneţe, căci sunt sărac şi bolnav, de un cămin familial care mi-a lipsit din pruncie. Am nevoie de puţină linişte lângă mormântul soţiei, singura fiinţă care m-a iubit şi apreciat în viaţă, sub streaşina casei fiicelor mele din Bucureşti, fiice care nu-şi cunosc mama, pentru că sunt orfane din 1941 şi le-am crescut în văduvie, în suferinţe crâncene, cu o mână legănându-le copilăria aspră şi orfană, iar cu cealaltă zidind biserica, sala de conferinţe, casa parohială, cantina, azilul şi toate celelalte pe care le-a făcut un biet preot necăjit pentru fraţii săi în suferinţă: oamenii.

Şi pentru aceasta vă rog smerit, Înalt Prea Fericite Părinte, să mă ajutaţi:

1. Să interveniţi locului în drept spre a mi se ridica D.O.-ul.

2. Să-mi daţi o parohie în Bucureşti, spre a-mi găsi liniştea acum, la bătrâneţe, poate chiar la Biserica Vergu, în zidurile căreia am pus şi sufletul meu şi sufletul soţiei mele şi unde aş fi dorit să închid ochii în mijlocul enoriaşilor mei. Ştiu că aceasta vă stă în putere să o faceţi, numai dacă voiţi.

3. Până atunci, să-mi acordaţi un ajutor bănesc. Iarna bate la uşă, în casă plouă, iar eu nu am lemne şi nici alimente şi sunt dezbrăcat. Copiii mei, care sunt la începutul carierei şi au şi ei copii, nu pot să mă ajute decât cu prea puţin, iar eu nu pot să muncesc pentru că sunt bolnav. Am nevoie şi nu am la cine să apelez decât la Înalt Prea Fericirea Voastră.

4. Să fiu pus în slujire pe aceeaşi treaptă cu Părintele Iana, slujitorul bisericii satului, şi el tot D.O.-ist. Cred că de această dată nu va trebui să aştept un răspuns pe care să-l primesc tot după şase luni de zile. Căci până atunci pot să mor.

Rămân pentru totdeauna al Înalt Prea Fericirii Voastre smerit şi devotat fiu duhovnicesc,

Actualmente, Comuna Viișoara,

Raionul Slobozia, Regiunea București.

3 septembrie 1962.

Constantin Sârbu,

fost preot și paroh al bisericii Parcul Călărași – Vergu

și ostenitor cu zidirea acestei biserici.

(Document publicat în Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010, pag. 10-29, ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Diaconești)

---

1. Este vorba de Constantin Dărășteanu,  fost  membru al  Partidului Naţional  Ţărănesc,  iniţiatorul grupului de rezistenţă anticomunistă „Salvatorii Neamului”.  După  cum  aflăm  din interogatoriul  luat  Părintelui  Sârbu  de Securitate în  19  aprilie 1954,  Dărășteanu  l-a vizitat  în  mai  multe rânduri  la parohie,  cerându-i  sprijinul  în răspândirea de manifeste împotriva regimului, sprijin pe care Părintele a refuzat  să i-l acorde.  Securitatea căuta însă cu orice preţ  motive  pentru  arestarea  Preotului  Constantin  Sârbu,  a  cărui  lucrare misionar-creștină  în  capitală  nu  mai  putea  fi  tolerată  de  regimul  ateu.  Ca urmare,  prin sentinţa nr.  2168 a Tribunalului Militar  București,  Părintele este condamnat  pentru „uneltire  contra  ordinii  sociale”  și  „deţinere  și  necedare către  R. P. R.  a  valutei”,  alături  de  alţi  23  de  membri  ai  mișcării  Salvatorii Neamului.  Pe  lângă  colaborarea  cu Dărășteanu,  în  anchete  i  s-a  imputat sprijinul  primit  la  ridicarea  bisericii  din  partea  Mareșalului  Antonescu (împușcat în Valea Piersicilor de comuniști),  precum și crima de a-i fi pomenit la  parastase  pe  Mareșal  și  pe  Corneliu  Codreanu,  conducătorul  Mișcării Legionare.  (cf.  „Martiri  pentru  Hristos,  din  România,  în  perioada regimului comunist”, editura Institutul Biblic,  București 2007, paginile 652-653)

---

Despre soarta Memoriului  înaintat  de Părintele Constantin Sârbu aflăm – cum era de așteptat – tot din arhivele Securităţii. În același  dosar  de urmărire I258316,  vol.  II,  la filele 86-87,  se află  o  notă  informativă  a  agentului  Dobrogeanu,  în  care  se  menţionează  că Memoriul a fost adus în luna septembrie de doctoriţa Maria Ursulescu, o veche cunoștinţă a Părintelui  Sârbu și  lăsat  consilierului  patriarhal  Petre Alexandru spre a fi  înaintat  Patriarhului.  Între timp,  consilierul  a plecat  în concediu.  În octombrie,  doamna Ursulescu  a revenit  la Patriarhie pentru a afla rezultatul, dar  interesându-se  la  toate  cabinetele,  Memoriul  n-a  putut  fi  găsit  (fusese sustras de Securitate  din  birourile  Patriarhiei  și  anexat  la  dosarul  Părintelui, așa cum se găsește până azi).  Ca urmare,  pe 29 noiembrie,  doctoriţa Ursulescu revine din partea Părintelui Sârbu cu un Memoriu identic,  care este înregistrat la  Patriarhie  cu  nr.  19739/1962.  Pe  8  decembrie,  Memoriul  este  prezentat Patriarhului,  care  îi  pune  referinţa  „La  Permanenţa  Consiliului  Eparhial”, zicând consilierilor:  „De,  ce să-i  fac? Cine l-a pus să facă ce a făcut? Eu vi-l dau vouă,  vedeţi și voi ce puteţi face cu el… !”

Nota  informativă  a  lui Dobrogeanu  se  încheie  cu  menţiunea  că până la data respectivă Permanenţa nu luase în discuţie Memoriul.Ca  urmare,  Biroul  de  Securitate  redactează o dare de seamă aflată și ea în același dosar, la fila 88 – privitoare la cele cuprinse în nota informativă a lui Dobrogeanu:

„Sârbu  Constantin  este  cunoscut  în  evidenţele  noastre  cu activitate dușmănoasă.  Doctoriţa Maria Ursulescu nu este cunoscută.  Agentu la primit  ca sarcină să mai discute cu Maria Ursulescu,  cu scopul de a stabili ce  intenţionează  să  facă  Părintele  Sârbu  în  afară  de revendicările  cerute  în Memoriul  său.  A  mai  primit sarcină să discute cu Maria Ursulescu pentru a stabili  concret de ce natură sunt legăturile ei cu Părintele  Sârbu.  De asemenea, să urmărească ce rezultat vor da Patriarhul și ceilalţi clerici Părintelui Sârbu la Memoriul său.

Vom lua măsuri de a ne ocupa de încadrarea informativă a Părintelui Sârbu în comuna Viișoara, unde are domiciliu obligatoriu. O copie a notei va fi  dată, spre exploatare și măsuri,  căpitanului Săndulescu Nicolae. O copie se va trimite Serviciului 7.

Viitoarea întâlnire pe data de 28 decembrie 1962.

Căpitanul de Securitate Bujeniţă Dumitru. ”

Alte  menţiuni  privitoare  la  soluţionarea  Memoriului  nu  se  mai găsesc în dosarul de urmărire.  Știm însă că în mai 1963, când Părintele Calciu a ajuns cu domiciliu obligatoriu la Viișoara,  Părintele Constantin Sârbu slujea la biserica satului.  A fost  apoi eliberat  din domiciliu obligatoriu,  împreună cu ceilalţi  deţinuţi  politici,  în  1964  și  nu  i  s-a  permis întoarcerea  la  Biserica Vergului  –  ctitoria  sa  –  ci  a  fost  numit  paroh  la  Biserica  Sapienţei  din București,  unde a slujit până la adormirea sa din 23 octombrie 1975.