Mesajul testamentar al maicii Mihaela

”Vor veni mulţi care vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea Legionară a avut un drum greşit şi că tot restul a fost o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: Ei nu au greșit. Ei ne-au scos din fundul unei adânci prăpăstii de întuneric, dezmăț şi necredinţă. Au aprins o lumină şi am mers cu ochii ţintă spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, am şi acceptat să fim răpuşi de ea şi este adevărat că am curmat vieţi de oameni pe care nu aveam dreptul să le frângem, dar astăzi, ridicaţi pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost odată călăuze, vedem cărarea cea adevărată şi suntem siguri de lumină. Am vorbit despre Hristos şi am mers, în parte, după puteri, pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos şi, alături de El, drumul nostru înseamnă dragoste, numai dragoste şi lăsarea tuturor celorlalte şi a răzbunării în seama lui Dumnezeu. Iar grija noastră să fie una singură, aceea de a cunoaște voia Lui și apoi de a o îndeplini întocmai”¹

(Pe firul amintirilor, texte îngrijite de Aspazia Oțel Petrescu, Editura, București, 2012, pp. 49-51 Apud Revista Puncte Cardinale, anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3)

1. Acest testament a fost transmis oral şi atestat de mai multe camarade de suferinţă din temniţa Ciucului, și cu toate că prezintă mici variaţii de la o sursă la alta, esența rămâne aceeași. Una din aceste variante a fost publicată și în revista Puncte Cardinale, anul II, nr. 11/23, noiembrie 1992, p. 3, pe care o reproducem aici pentru comparații: ”Vor veni mulţi şi vă vor sili să recunoaşteţi că Mişcarea [Legionară] a urmat un drum greşit şi că rostul luptei ei n-a fost decât o rătăcire. Tuturor acestora le veţi răspunde răspicat: legionarii nu au greşit în principiu. Ei au vrut să scoată neamul românesc din fundul unei adânci prăpastii de întuneric, dezmăţ şi necredinţă. Au aprins o făclie şi au ştiut să-şi ţină ochii aţintiţi spre ea.

Dacă am greşit că am scos sabia, atunci când vrăjmăşiile ne copleşeau din toate părţile, am şi primit cu seninătate să ne plecăm capul sub ea. Vieţile curmate – ale noastre şi ale vrăjmaşilor noştri – vor sta în cumpănă în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu are dreptul să frângă vieţi omeneşti. Noi n-am dorit să ucidem, ci să ne apărăm de cei ce ne-au ucis cu sutele. Astăzi, ridicaţi pe jertfele martirilor noştri, continuăm să năzuim spre cărarea cea dreaptă şi suntem siguri de lumină. Călăuzele noastre dintru început continuă să ne îndrume de dincolo de mormânt. Am vorbit despre Hristos şi am mers – în parte, după puteri – pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelalte să le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţilor noastre.”