Mihai Timaru – erou pe front, haiduc în munți și mucenic în temnițele comuniste

Mihai Timaru era orginar din Târgu Mureș, dintr-o familie numeroasă, erou în luptele de la Odessa și, acum, în loc de decorațiile pe care le primise, avea organismul rău șubrezit, în urma chinurilor și suferințelor trăite mucenicește în timpul reeducării din închisoarea Gherla.

Pe lângă boala de plămâni, avea ficatul foarte mărit și multe măsele rupte, din cauza făcălețului cu care a fost torturat.

În timpul șederii noastre împreună, ne-a povestit o frumoasă idilă, trăită de el, în timpul ocupației Budapestei de armata română din anul 1944. O tânără unguroaică, de familie bună, țipa disperată în mâinile unor soldați sovietici, care voiau să o răpească din plină stradă. Mihai, trecând întâmplător pe acolo, i-a salvat viața fetei, cu riscul propriei lui vieți, și-a dat-o în primire părinților ei, nevătămată. De aceea, tânăra fată, îndrăgostită de salvatorul ei, nu mai concepea viața fără de el. Părinții fetei erau, însă, împotriva acestei căsătorii și însuși Mihai a trebuit să o convingă pe fată că este mai bine să se despartă doar cu amintirea acelei idile. Realitatea pe care Mihai n-a mărturisit-o acelei fete era că el nu putea să se căsătorească cu ea datorită faptului că mama lui fusese lovită cu o cravașă peste obraz de un ofițer ungur, în timpul ocupației Transilvaniei (1940-1944) de către unguri. Cicatricea se săpase nu numai pe obrazul mamei sale, ci și în inima lui Mihai.

După terminrea războiului Mihai s-a căsătorit la Panciu și, abia căsătorit, a trebuit să pornească, împreună cu alți vrânceni, în lupta de rezistență a poporului român împotriva cotropitorilor sovietici.

De-acum, începe pentru Mihai și familia lui o adevărată epopee, căci lupta de rezistență a fost lungă, grea și plină de abnegație, dusă până la sacrificiul suprem. Iar în timpul lipsei lui Mihai, Lucica, soția lui, l-a crescut pe Toader, fiul lor, ca o adevărată mamă-eroină.

(Nicu Popescu-Vorkuta, Crez și adevăr, București, 2009, pp. 247-248)