Mihai Timaru, un martirizat al temnițelor comuniste
În curtea Secţiei mă regăsesc cu o sumedenie de cunoscuţi.1 La fiecare pas, câte o bucurie. […]
Prin poarta Secției apare un om. A evadat pentru câteva momente dintr-o celulă rezervată bolnavilor. Imediat este înconjurat de camarazi. Este aproape strivit de multele braţe care îl cuprind. Se aud strigăte de surpriză: Timaru, Timaru…
Mă îndrept şi eu spre el, cu lacrimi în ochi. Numai aşa te poţi apropia de un martirizat.
– Mihai!
– Liviu!
Doamne, ce frumos mai cânta Mihai, odinioară, de la fereastra cu zăbrele, romanţa aceea extraordinară. Retrăia cu toată intensitatea, vremurile dramatice, când plecase de acasă pentru a lupta cu arma în mână împotriva bolșevismului care ne cotropea. Din când în când, se întâlnea cu soţia lui, în taină, în viile de pe dealurile de la Panciu. Ca nu cumva să fie urmărită, el o aştepta în vale şi o urma nevăzut de la o anumită distanţă, fără ca ea să ştie. Ea urca singură, cu multe precauţii. Din când în când se oprea să asculte cu atenţie în jur şi să se odihnească (pentru că era însărcinată), iar el o privea din umbra tufişurilor. În asemenea clipe, iubirea lui creştea cât un munte. De la aceste amintiri neuitate, pe care Mihai le povestea cu emoţie în închisoare, i-a rămas vibraţia aceea profundă când ne cânta: “În rariştea de lângă vii, te-aştept iubito ca să vii…”
(Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Editura Scara, București, 2001, p. 307)
1. Acțiunea are loc la închisoarea Aiud, în timpul eliberării tuturor deținuților politici, prin decretul general de amnistiere din anul 1964.