Mina de la Baia Sprie
Între anii 1952-1954 Părintele a stat în mina de la Baia Sprie. Aici a fost poate perioada cea mai grea, unde îi muncea mai rău decât pe animale și severitatea regimului i-a șubrezit sănătatea, dar nici Dumnezeu nu a întârziat să-și arate mila Sa. Mare milă a fost pentru părintele pentru că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Pitești, căruia i se dusese vestea și în străinătate.
Cercurile de politicieni și intelectuali din lumea occidentală s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităților comuniste să oprească nelegiuirile asupra deținuților politici. Și așa a ajuns părintele Justin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deținuți la munci.
A învățat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era și el deținut și s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor securiștilor de a se face imposibilă supraviețuirea în acel loc; exterminarea era scopul lor, să obțină cât mai multe victime în rândul ”deținuților politici”. La început, minerii civili care lucrau la abataje îi priveau ca pe niște criminali odioși, instruiți fiind civilii să nu vorbească niciodată cu ei; și milițienii aveau aceeași atitudine. Informatorii, dintre civili dar și dintre deținuți (unul fusese ”jandarm vechi al lui Antonescu”), creau o atmosferă de neîncredere și mai mare. Dar să urmărim povestirea părintelui:
”Primul cuvânt pe care l-am auzit după arest a fost cuvântul bandit. Ei bine, bandit, cuvântul acesta, a mers, mai, peste tot, până-n ziua de azi. Așa s-a moștenit pe la Aiud, prin Mină, pe la Gherla, peste tot – bandit, bandit – nu mai aveam alt nume decât bandit. Măi, da’ ce-am furat noi? Ce-oi fi furat, nu știu. După ce că ți se făcea o parodie de judecată și plecai, la condamnarea cea mai ușoară, direct la 5 ani și mergeau până la 25 de ani muncă silnică, mai și luau în derâdere condamnările acestor băieți tineri, că toți erau între 18-20 de ani, rari care erau de 25-27-30 de ani. Triști, abătuți – se gândea fiecare la amarul lui și venea o caralie și te întreba: ”Ei, câți ani ai, măi, câți ani ai?” Unul spunea 5, altul 8, altul spunea 10 sau 15, depinde – și la fiecare completau ei: ”- Păi, 5 ani îi trece și cocoșul cu boabe de la vecini.” Eu primisem 12 ani. ”Tu câți ai?” mă-ntreabă. ”Doisprezece…!” zic eu. ”Mă, mulți înainte! Da’ după cum arăți meritai douăzeci și patru…!” Sau altuia, cu 15 ani condamnare: ”- Cât ți-o dat, măi? 15 ani? Ehe, puțin, măi băiete, puțin; păi, dacă eram în locul la aiștia, ce vă făceam eu vouă, măi bandiților!” Așa știau ei să facă glume, te luau în zeflemea… ”bandiți” și ”bandiți”; iar ei, pentru că le-au ieșit bine condamnările, au fost avansați și răsplătiți, deși abuzurile erau strigătoare la cer… Și, tot așa cum vă spun, bandiți și bandiți…”
(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 107-109)