Mircea Mîrza și lămurirea credinței pe drumul suferinței

Într-o seară, înainte de stingere, toți erau întinși pe priciuri; unii deja dormeau, alții se rugau, se gândeau sau povesteau. Lângă mine era un mic grup de elevi din Sibiu și între ei, cel care povestea era Mircea Mîrza, un copil frumos de era o plăcere să-l privești. Avea un ten roz, ca de piersică și o voce în schimbare pe care mereu și-o dregea să pară mai dură, să aducă măcar cu una de ”lup de mare”. Mircea era elev în școala de marină. Ce povestea era interesant și îl ascultam atent pentru că eu însumi trecusem prin frământări asemănătoare numai că nu aș fi avut curajul să le povestesc și altora.

Mircea însă spunea deschis cum în ultimii ani de liceu se îndepărtase de credință. Absorbit de studiile pozitive, influiențat de școală și educația ei, s-a îndepărtat nu numai de practicile religioase dar și de însăși ideea lui Dumnezeu.

A fost arestat la Constanța și adus la Sibiu pentru anchetă. Cum se trăgea dintr-o familie de militari de carieră și avusese legături cu Frățiile de cruce, considerat periculos, a fost ținut izolat, într-o celulă strâmtă, fără lumină, având ca așternut un braț de paie umede și putrede. Maltratat la anchete, insultat, torturat de frig, de foame și de urletele de durere ce se auzeau zi și noapte, după o lună și ceva de singurătate a simțit că-l părăsesc puterile, că nu mai poate; în această stare fiind, i-a trecut prin cap să se roage. Era pentru prima dată, după mulți ani, nici nu mai știa dacă își mai amintește rugăciunea Tatăl nostru. Cum stătea pe paiele lui, s-a așezat în genunchi, și-a împreunat mâinile cum îl învățaseră când fusese mic și a început să spună rar, atent să nu greșească. Pe măsură ce rostea cuvintele ceva ca o căldură îl invada. Era ca o blândețe, o înduioșare îl cuprindea umezindu-i ochii, scăldându-i în lacrimi. Mircea povestea că nu știe dacă ce spunea în gând era rugăciune dar era într-o astfel de stare că nu mai știa ce-i cu el. Nici n-a auzit când s-a apropiat gardianul, când a deschis ușa i-a spus ironic să-și ia tot bagajul; știa că n-are nimic decât ce era pe el. L-a scos de acolo și l-a mutat într-o cameră mai mare, unde erau și colegii lui. Când l-au văzut aceștia în ce hal era, au sărit cu toții, care mai de care, să-l ajute. Restul știau că de atunci fuseseră mereu împreună, dar Mircea le povestea pentru prima dată această experiență întrebându-i ce cred despre această coincidență? N-a apucat nimeni să-i răspundă, că a sunat stingerea.

(Constantin Iorgulescu – Închisoarea inocenților. Memoria ca exercițiu de uitare, Vol. I, Editura Crisserv, Mediaș, 2000, pp. 41-43)