Mircea Mîrza – un tânăr minunat

Printre tinerii veniți la Târgșor se afla și un grup de la Sibiu, elevi de liceu ca și cei de la Cluj. […] Ținuți o bucată de vreme izolați, fără nici o rațiune, se putea totuși lua legătura cu ei. Figura unuia dintre ei se desprindea cu pregnanță. Era Mircea Mârza, elev la un liceu din Sibiu. Fiul al Generalului Mârza, Mircea păstra în structura sa efectele unei educații nobile, generoase și de caracter ale familiei din care se trăgea. Tatăl său, vechi ofițer, trăind în Transilvania, fusese înnobilat de către autoritățile austriace, pe vremea când această provincie românească făcuse parte din Imperiul Habsburgic, cu titlul de Reus von Ritter. Mama sa, de origine germană din Transilvania, îi imprimase fiului său calități de franchețe, demnitate și bună cuviință. Ca orice membru al comunității germane care punea preț și pe îndeletnicirile practice în familie, fără a considera aceasta o rușine sau o înjosire, îi făcuse fiului său, destul de mic de altfel, un costum de haine, cărămiziu, tip sport, care era foarte reușit și pe care l-am admirat cu sinceritate, văzându-l îmbrăcat cu el în zilele de sărbătoare.

Mircea avea foarte dezvoltat sentimentul camaraderiei față de colegii cu care venise și cu care împărtășise toate necazurile zilelor de anchetă la Securitatea din Sibiu. Colegii lui îl priveau cu multă stimă și atașamentul lor era cât se poate de sincer și de loial. Modestia lui îi dădea o notă de distincție, de noblețe chiar, și de detașare.

A venit și timpul despărțirii. Pașii destinului nostru ne-au purtat prin varii locuri de detenție. La începutul anilor ’50 el a ajuns la colonia de tristă amintire Capul Midia, unde nu prea ajungea oricine…

Coasa morții umbla mai liberă și mai activă decât în mai toate închisorile din țară. Înfometarea, teroarea, munca excesivă și extenuantă erau la ordinea zilei. […]

Repartizat să lucreze ca ajutor al unui escavatorist, era noapte, noapte fatală; au ajuns într-un loc unde pe un stâlp ardea un bec. La un moment dat becul s-a stins. Șeful lui l-a trimis să se urce și să vadă dacă becul s-a ars sau s-a întâmplat o altă defecțiune. Instalația fiind desizolată din cauza vremii umde și a uzurii, Mircea a rămas pe stâlp ca o stană de piatră, murind electrocutat în câteva clipe.

Așa cum am remarcat și mai înainte, e cazul să-mi exprim aceeași nedumerire și să pun și acum următoarea întrebare: Cum a fost posibil ca tocmai cele mai nobile și mai de elită exemplare ale acestui neam să dispară prea de timpuriu și în condiții de cele mai multe ori tragice?

Moartea fulgerătoare a acestui minunat tânăr pune și ea sub semnul întrebării menirea și destinul acestui neam. Este nevoie oare mereu și mereu de jertfe, și dintre cele mai strălucite exemplare?! Se  vede că da…

(George Popescu – Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 25-26)