Mircea Vulcănescu, o figură deosebită doar prin simpla prezență

Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și, doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.

Învelit în paltonul lui, ca să-și scoată frigul pătruns în oase avea pe față un zâmbet vag, dar cald.

Domnului Vulcănescu îi mersese vestea prin pușcării că este o adevărată enciclopedie. În primele zile, văzându-l suferind și fizic, din cauză că fusese lovit la spate de nu putea sta comod decât pe burtă, dar era și traumatizat moral pentru că îl bătuseră cu parul, ca pe hoții de cai. Cei din cameră l-au menajat, s-au abținut să-i pună, în mod direct întrebări. Dar el a simțit asta și cu bonomia-i caracteristică a început să intervină în discuțiile ce se purtau, făcând adesea largi expuneri, vorbind despre filozofie, științe sau literatură, ascultat fiind de toată camera. Ca un vag reproș, dar și ca autoironie a spus într-o zi: ”Am ajuns să nu mai pot vorbi decât în prelegeri”. Tăchiță Stamu care tocmai învățase ”Albatrosul” lui Baudelaire a spus ultimul vers în franțuzește ”Ses ailes de geant l′empechent de marcher”. Sigur că a fost o gafă și Tache a căutat să-și ceară scuze dar Vulcănescu îl înțelesese așa de bine că de atunci îl avea foarte aproape de inima lui. Ore întregi stăteau de vorbă numai ei doi încercând să-i explice lui Tache lucruri elementare ce lipseau din educația lui intelectuală, începută cu mânatul oilor la pășune sau la strungă, domenii în care Tache explica savantului amănuntele tehnice ale mulsului, închegării cașului sau punerea pe iarnă a laptelui gras de oaie, ceea ce pe macedonește se cheamă strigliati.

Cu toate că era obositor în situația în care se afla, Mircea Vulcănescu nu pregeta să vorbească, ore în șir, pentru a expune pe larg o problemă, fie răspunzând unei întrebări, fie încercând să completeze explicațiile de altcineva date. Timi Râmboiu, student în anul doi la matematică, a încercat să explice, celor mai tineri cum funcționează un calculator electronic. Atunci Mircea Vulcănescu a intervenit și, începând cu Pascal, care a făcut o mașină de socotit ca să-l ajute pe tatăl său, contabil de meserie, inventând principiul însumării cu ajutorul rotițelor cu un număr de dinți, principiu îmbunătățit de Leibnitz și, ulterior, de Babbage, cel care realizează prima mașină ce funcționează pe bază de program, a explicat totul amănunțit. În cerc mai restrâns într-o seară, până la stingere, pornind de la o observație a lui Titi Stoica precum că, împreună cu Mircea Eliade audiau cursurile lui Nae Ionescu, a vorbit despre discuțiile ce le-a purtat cu Eliade după întoarcerea acestuia din India, despre îmbogățirea spiritului prin dialog. Tinerii se forțau, evitau pe cât posibil să-l provoace la vorbă, ba chiar îi împiedicau pe alții să-l solicite, încercând să facă un fel de cordon de pază în jurul lui, mai ales în orele de dimineață când putea să se odihnească. După-masa, rezemat de un stâlp al priciului de jos unde stătea, cu spatele la ușă, respectiv la vizetă, povestea, răspundea la întrebări. Era evident că asta îl bucură, nu pentru că poate să vorbească, nu pentru că este ascultat cu atenție, ci pentru că poate să ofere ceva, altora din ale sale, unor tineri dornici, avizi de cultură și apți totodată.

Într-una din după-amiezi Tache, în felul lui copilăresc, a spus că și el ar vrea să știe cât mai multe pentru ca să poată spune și să fie ascultat. Cu bunătate, Vulcănescu i-a atras atenția că plăcerea, pe care ți-o dă discursul ținut nu e legată de calitatea acestuia, ci doar de orgoliu. Rostirea e un efort, nu poate da mulțumire de sine decât spiritelor mediocre, inferioare. Cuvântul e creator și creația se naște din durere: e legea ei.

Discursul nu poate fi însoțit decât de compasiune, de milă. Un politician ține o vorbire, de cele mai multe ori plină de promisiuni și e mulțumit pentru asta. Nu pentru că a rostit un adevăr, singurul creator, ci pentru că a mințit și, are el impresia, că a fost crezut. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit mulțimilor care-L urmau, îl ascultau, dar n-a avut un sentiment de satisfacție, ci unul de compasiune, o spune evanghelistul. Lui i-a fost milă de ei, le-a dat să mănânce, înmulțind pâinea și peștii.

De atunci orice grăitor de cuvânt trebuie să știe că ascultătorii, oricare, de asta au nevoie mai mult decât de orice, de compasiune vorbitorului. Rostitorii de vorbe nu sunt ținuți să știe asta. Ei se mulțumesc să-și audă vocea, le dă suficientă satisfacție, la nivelul propriei suficiențe. Străini de funcția creatoare a cuvântului așa vor rămâne, asemeni comunismului, sterpi.

Multe din vorbele lui Mircea Vulcănescu, tinerii le-au înțeles mai târziu.

Norocul lui Vulcănescu de a nu fi prea asaltat de cei ce ar fi vrut informații a constat și în aceea că, printre cei zece sosiți odată cu el mai erau și alte figuri de intelectuali de mare talie, diferiți ca spirit și formație, dar prin asta cu atât mai interesanți, mai atrăgători. Pentru perioada cât au mai rămas la 5 Bis discuțiile dintre Horia Cosmovici, celebru avocat, fie și pentru că a fost principal apărător în procesul Corneliu Codreanu, și Alexandru Constant, fost ministru adjunct la Cultură, erau din cele mai interesante, instructive. Deși suferiseră și ei rigorile regimului instalat la Jilava de tandemul Maromet-Ivănică, ”cel mai sinistru cuplu de comici ai absurdului din mortala comedie a comunismului”, tot mai găseau resurse să dezbată teme ca cea a marei schisme, petrecută în urmă cu aproape o mie de ani, apoi șirul de sfârșiri ale protestantismului, desacralizarea lumii prin comunizare și masonizare și, deloc îmbucurătoarea, resurecție a islamului. Mircea Vulcănescu prefera să rămână la locul său, să nu se amestece în aceste discuții. Poate avea și o reținere, în ce-l privea pe Horia Cosmovici care, sub influența monseniorului Vladimir Ghica, a trecut la catolicism.

 (Constantin Iorgulescu – Memoria ca exercițiu de uitare. Jilava, Vol. II, Editura Crisserv, Mediaș, 2002, pp. 170-174)