Moartea doctorului Simionescu
…A doua zi după acea întâmplare, lucram la un capăt al şantierului şi eram cu faţa la echipa în care lucra doctorul Simionescu.
Am observat că acesta ceruse permisiunea supraveghetorilor săi să-i dea voie la W.C. A plecat spre cabinele W.C.-urilor însoţit de încă doi.
Cabinele latrinei erau amenajate într-un loc mai mărginaş al şantierului şi aveau uşile doar pe jumătate din înălţimea unui om, ajungând pănă la brâu.
Doctorul Simionescu a intrat într-una din aceste cabine şi şi-a pus cureaua de la pantaloni pe uşa cabinei, vizibil. Cei doi însoţitori au intrat şi ei în cabine, flancându-l…
N-a trecut nici un minut că Simionescu a ieşit tiptil din cabină şi a luat-o la paşi grăbiţi , apoi la fugă, spre „mustaţa Taşaul”.1
La un moment dat ies şi cei doi din cabinele lor şi stau liniştiţi şi aşteaptă, văzând cureaua doctorului pe uşă. Întrucât doctorul nu mai ieşea, unul a privit pe deasupra uşii în cabină şi a văzut cabina goală. I-a spus celuilalt ceva, apoi agitaţi căutau cu ochii prin şantier să-l vadă pe Simionescu. Îl zăresc fugind, fiind destul de departe, la mai mult de distanţa dintre urmăritori şi „mustaţa Taşaul”. Au început să strige:
-Uite, fuge! Uite, fuge!
Soldatul care făcea de pază sus pe prepeleac nu l-a luat la ţintă ca să tragă, ci a dat alarma, bătând în toacă. Atunci a venit un subofiţer în mare grabă, care şi-a dat jos cizmele din picioare pentru a fi mai uşor şi s-a urcat sus în postul de pază, luând puşca mitralieră din mâinile soldatului.
După ce a ochit, a tras două rafale şi doctorul Simionescu a căzut jos, mort. Apoi s-a dat alarma în tot şantierul.
Noi, deţinuţii, am fost obligaţi să ne culcăm cu faţa la pământ. Cum noi stăteam culcaţi la pământ, l-am auzit pe brigadierul Bogdănescu zicându-i subofiţerului care l-a împuşcat pe Simionescu:
-L-ai omorât, domnule!
-Da, mă, dar nu sunt eu vinovat. Tu eşti vinovat! (…)
Duminică, înaintea morţii, soţia lui Simionescu i-a adus bărbatului ei un pachet voluminos de alimente. Acest pachet a fost împărţit între torţionarii lui Simionescu, zicându-ne nouă celorlalţi:
-„Voi, mă, nu aveţi dreptul să mâncaţi din această pomană…”
(Mărturia lui Vasile Mocanu – Mărturii din iadul temniţelor comuniste, de Gheorghe Andreica)
1. Mustaţa Taşaul era o ridicătură de pământ folosită ca terasament de cale ferată care trecea pe lângă lacul Taşaul.