Munca în ateliere

După cum ne prevenise Zeller, că demascarea va continua la Gherla si că noi, studentii, vom face demascarea tuturor „banditilor” din Republica Populară Română, perspectiva noastră era dintre cele mai sumbre. Aceasta însemna că, pentru noi, această cruntă soartă nu se va termina decât cu executia noastră, ca pe timpul lui Stalin.

Nu am fost scosi la ateliere în săptămâna anuntată de Ţurcanu, pentru că a trebuit să se facă selectia. Cei care nu fuseseră propusi pentru muncă de Ţurcanu au fost scosi dintre noi si dusi în camere de tortură.

În camera unde eram eu, sef de comitet era Pop Cornel.

Măgirescu fusese scos din cameră să îndeplinească functia de „frizer”, care consta de fapt din a strânge informatiile de la turnători si a le preda ofiterului politic. Nu stiu ce a făcut Măgirescu cât a fost frizer. După cum arăta Ţurcanu, eram convins că între ei se întâmplase ceva ireconciliabil.

La Gherla, Ţurcanu nu mai conducea singur demascările, ci împreună cu Popa Ţanu. Nicolski avea nevoie de Ţurcanu dar si de Popa Ţanu, acest ucigas de tip mongoloid, originar din Soroca, de pe malul Nistrului.

Îmi vine să cred că, sub pavăza lui Bogdanovici, Popa Ţanu s-a strecurat în Miscarea Legionară ca spion rus. Pentru că, atunci când Ţurcanu si ceilalti ai lui au fost condamnati la moarte si executati, Popa Ţanu a scăpat cu viată, cu toate că el condusese demascările si asasinatele de la Gherla, unde au fost mai multi morti decât la Pitesti.

În 1957, el era singur, într-o celulă la Aiud. Îl găsim din nou, ca martor al acuzării din lotul lui Ţurcanu, în procesul lui Vică Negulescu, afirmând că acesta primise ordin de la Horia Sima să facă demascările de la Pitesti si Gherla.

Se vedea astfel că Popa Ţanu jucase un rol mai mult decât suspect.

Pentru noi, a urmat încă o săptămână de perindare prin camerele de tortură. Un fapt ne-a intrigat acolo: nu-i puteam recunoaste pe cei torturati, fie că erau desfigurati, fie că aveau capul acoperit sau erau lungiti într-o pozitie în care nu le puteam vedea fata.

Aveam convingerea că tot acest bâlci l-a făcut Ţurcanu cu noi ca să ne înspăimânte si să bage cât mai mult groaza în noi. Plimbările prin camerele de tortură de la Gherla au avut pentru noi, cei ce veneam de la Pitesti, un efect moral înspăimântător. Atunci când vedeam alti torturati, majoritatea dintre noi trăiam suferinta lor si, în acel moment, am fi preferat să fim noi în locul nenorocitilor întinsi pe dusumea. O paradoxală afirmatie. Starea aceasta sufletească am trăit-o toti si un sentiment de milă si compasiune ne-a umplut sufletul.

Atunci când esti torturat tu, nu poti simti milă si compasiune pentru tine, pentru că, în acel moment, nu actionează decât puterea ta de rezistentă si răbdarea de a suporta tortura. Când îl vezi pe altul torturat, trăiesti durerea lui, pentru că se leagă de durerea ta si se trezeste în constiinta ta, cu maximum de intensitate, mila si toată compasiunea fată de el, care este cu atât mai mare, cu cât e fratele tău de suferintă si de luptă. Este însă foarte greu pentru oameni să înteleagă această stare, mai ales când ei nu au nici un fel de experientă.

Ţinând seama de cele relatate, nu caut întelegere si nici să conving pe nimeni, dar mărturisesc că, văzându-ne fratii si camarazii în cea mai crâncenă suferintă, timp de o lună de zile, nu ne-a fostdeloc usor.

După o lună de torturi sufletesti, a venit si ziua când am fost scosi la muncă în ateliere. Cu o zi înainte, Ţurcanu si Popa Ţanu trecuseră prin camere si ne avertizaseră:

„Dacă scoateti o vorbulită în legătură cu demascările, pentru că noi avem posibilitatea să-l descoperim pe făptas, si dacă nu vă apucati serios de muncă, sabotati sau faceti altceva prin ateliere, stiti ce vă asteaptă; ati văzut cu ochii vostri!” Ţurcanu repetase: „Ştiti că noi nu glumim si ne tinem decuvânt”.

Eram atât de slăbiti fizic si moral că, dacă ne-ar fi văzut un om normal din afara închisorii, ne-ar fi asemuit cu niste strigoi sau cu niste cadavre umblătoare.

Am fost scosi din camere, escortati nu de gardieni sau de soldati, ci tot de detinuti, ajutoarele lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Cu totii am trăit un sentiment, nu ură, ci altceva, inexplicabil, de neînteles: cum se putea să fim escortati si insultati de proprii nostri camarazi si colegi?

Un alt sentiment deosebit ni l-a dat faptul că, în locul unui spatiu restrâns de câtiva metri pătrati de celulă sau cameră, aveam un spatiu larg de miscare.

Dintre cei aproape 200 de studenti scosi în ziua aceea la muncă – era pe la sfârsitul lui octombrie, 1951 – numai cinci am fost repartizati la atelierul de tâmplărie manuală. Şef de atelier era un maistru tâmplar legionar, arestat pe timpul lui Antonescu, care trecuse si el prin demascări si avea o asa ură si groază fată de studenti si elevi, că nici nu se uita în ochii nostri.

În câteva minute, ni s-au repartizat sculele, ni s-a arătat ce si cum să lucrăm. Apoi, maistrul ne-a pus la curent cu norma obligatorie, pe care trebuia să o facem în opt ore de lucru, tinând să precizeze: „Norma nu am făcut-o eu, ci voi, si dacă ati făcut-o, tot voi s-o îndepliniti”.

Ţin să precizez că normele erau făcute, oriunde s-a lucrat cu detinuti politici, peste puterile unui om robust si sănătos, care ar fi muncit în conditii normale, în libertate. Însă pentru noi, care eram niste epave, slăbiti până la distrofie, datorită hranei mult prea insuficiente calitativ si cantitativ si nici nu eram meseriasi, era imposibil să facem o astfel de normă.

Drept urmare, din pricina epuizării fizice si a nemâncării, ne-am îmbolnăvit. Neavând însă asistentă medicală, se explică de ce au murit, în aceste lagăre de muncă fortată, un număr atât de mare de detinuti politici, de toate vârstele si categoriile.

Oriunde s-a muncit cu detinuti politici – la Canal, Poarta Albă, Salcia si în toate atelierele închisorilor – norma de lucru si controlul productiei erau făcute de detinuti, politici sau de drept comun. Înaceastă categorie de detinuti au fost selectati cei care trecuseră prin demascări sau erau turnători de bună voie. Normatorii erau dintre cei mai urâti si dispretuiti, fiind mână în mână cu ofiterul politic si cu administratia închisorii sau a lagărului. N-am văzut în viata mea, oameni mai dispretuiti, huliti si denigrati ca acesti normatori. Şi o meritau din plin.

A doua categorie erau pontatorii[…]. În ateliere, erau două categorii de detinuti politici: unii trecuti prin demascări (muncitori, tărani, studenti, elevi si câtiva intelectuali) si altii care nu trecuseră prin demascări.

Acestia din urmă, veniti cam în acelasi timp cu noi la Gherla, nu trebuia să fie preveniti de ceea ce-i astepta. De aceea ne spuseseŢurcanu, înainte de a fi condusi în ateliere, să nu scoatem nici o vorbulită despre demascări.

În ziua când am fost scosi la muncă noi, cei 200 de studenti trecuti prin demascări la Pitesti, am trăit bucuria revederii după atâtia ani, dar nu deplină, pentru că n-am îndrăznit să vorbim unul cu altul.

Ce tragedie sufletească mai mare se poate întâmpla decât să nu poti, după atâta timp, să-ti împărtăsesti gândurile si sentimentele cu cel pe care l-ai iubit. Cine poate să înteleagă această stare sufletească?

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)