Nea Ilie Bâră – un țăran de cremene

Nu încerc să fac acum portretele legionarilor, căci ar trebui sute de cărți, dar nu pot să neglijez să scriu două-trei rânduri despre Ilie Bâră, țăran născut în comuna Vurpăr și rudenie cu noi.

Având cheltuieli cu casa nouă pe care și-a construit-o în Vurpăr, s-a angajat la Pirotehnia Armatei în București, să câștige ceva lei. Până n-a plecat la București, făcea parte din Mișcarea Legionară; acolo atrage muncitori în Mișcare. Rebeliunea îl prinde în Bucureși.

Nu a avut armă, nu a lovit pe nimeni, nu l-a acuzat nimeni. Ca să primească 20 de ani, justiției militare îi trebuia o justificare pentru sentință. S-a omis total ce a făcut și a fost pedepsit în locul celor care trebuiau pedepsiți. A rupt săbiile la trei ofițeri. Aceștia, dacă apăreau în instanță, nu se puteau justifica cum de un civil, fără să te amenințe, fără să te lovească, îți rupe sabia pe genunchi, cum ai rupe o surcică!? Ofițerii trebuiau să fie martori. Erau degradați; ei predaseră de bună voie săbiile în timpul rebeliunii, fiind siguri că va învinge Mișcarea Legionară și nu Antonescu. Pentru faptul că a participat la rebeliune, Ilie Bâră a primit douăzeci de ani de condamnare.

La Aiud în cei 16 ani și la Suceava în cei 4 ani, a avut atitudine de onoare. Toți legionarii îl respectau. Un profesor legionar a spus: ”Dacă l-ai putea întroduce pe nenea Ilie într-un tun și ai trage în Moscova, praf ai face-o!”

Când să-l elibereze, l-au întrebat la cancelarie: ”Ei, nene Ilie, cum ieși din închisoare?”. Răspunsul: ”Legionar, căci așa am intrat.” Pe loc îl mai condamnă cinci ani administrativ și este trimis la tăiat trestie. După trei ani și jumătate, se desființează ”administrativul” și se eliberează după douăzeci și trei de ani și jumătate. La întrebarea mea: de ce și-a pus mintea cu călăii și n-a răspuns că ”Am făcut pedeapsa și mă întorc liniștit la casa mea”, iată ce îmi răspunde acest țăran de cremene: ”Bine, măi Mitule, dacă mă duc la nepotul meu Ionel (e vorba de fratele meu, Ion Banea, împușcat la Râmnicul Sărat) și mă întreabă: ”Ai trădat, nene Ilie?”, eu pot să-i răspund: ”Nu nepoate, tu m-ai crescut așa!”

Oare cei ce citesc aceste rânduri, ce ar putea răspunde după 20 de ani de infern? Și trei ani și jumătate de muncă forțată?

Demult s-a întâlnit cu fratele meu; cei mari și buni se duc la Cel ce i-a creat, cei mici și slabi rămân.

(Dumitru Banea – Acuzat, martor, apărător în procesul vieții mele, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pp. 165-166)