Sala de mese e o corvoadă prin care te obligă milițianul să treci. Intri prin ușa din fund, lași acolo gamela și ieși prin poarta din față. Îl salut pe profesorul Nichifor Crainic. – Ce mai faceți, domnule profesor?
Într-o lucrare care a stârnit oarecare valuri în opinia publică românească şi anume Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist (traducere de Mariana Petrişor, Bucureşti, 2000, 313 p.), autorul, Olivier Gillet afirmă o anumită tendinţă antidemocratică în atitudinea celei mai importante confesiuni din România. Acest lucru, care ar constitui o tradiţie de factură bizantină, este, în opinia autorului belgian, un serios handicap, care împiedică dezvoltarea pe baze democratice, europene, a societăţii româneşti.
Lansarea unei discuţii despre marii publicişti şi teologi ortodocşi interbelici români suscită de fiecare dată un mare interes. Totodată, o astfel de discuţie nu este uşor de întreţinut, datorită personalităţii complexe pe care o are cel vizat. Pe lângă literatura oficială este nevoie de documente de arhivă care să creioneze, cât mai complet, imaginea acestuia. În cele de mai jos, cu ajutorul unor documente din arhiva fostei Securităţi, dorim să trasăm câteva coordonate inedite ale biografiei a celui ce-a fost teologul, publicistul şi gânditorul Nichifor Crainic.
Pe Nichifor Crainic l-am cunoscut în familia arhitectului I.D. Enescu, unchiul meu, care a executat 13 ani de închisoare, tot la Aiud! Nichifor Crainic a fost profesor la Facultatea de Teologie, poet, filozof, ziarit; e ditat revista Gândirea, revistă de mare anvergură, din care a emanat ”gândirismul”, curent implantat în literatură, artă, filozofie. (…) În 1946 este judecat și condamnat, în contumacie, la 25 de ani muncă silnică, în lotul Mareșalului Antonescu. A reușit să stea ascuns un an, la preotul Sămărhițan din Ardeal. L-au arestat în 1947 și a executat o pedeapsă de 15 ani.
Doream mult să stau cu Nichifor Crainic. Prestigiul lui cultural era imens. Citisem regulat ”Gândirea”, cea mai bună revistă de la noi, dintre cele două războaie, condusă de el. Şi mai fusese și profesor de mistică la București, la Teologie. Iată-mă acum cu el, dar nu singuri. Mai era și distinsul doctor Aurel Marin cu care mă revedeam acum, un profesor doctor în filosofie, și încă cineva, ale căror nume le-am uitat.
Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stăteau, îşi mai permitea să-l ia peste picior pe nea Petrică Țutea era Nichifor Crainic. Şi avea cu ce: îl ţineau baierile şi se şi cunoşteau de foarte multă vreme. Profesor de Mistică la Facultatea de Teologie din Chişinău şi din Bucureşti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii şi al propagandei, Nichifor Crainic fusese arestat încă din 1947 şi condamnat, drept criminal de război, la muncă silnică pe viaţă.
Drept urmare a ieşirii cu bine din operaţiile suferite, rezerva din sanatoriu ce adăpostea disperările şi nădejdile poetului începu să se umple cu nenumăraţi vizitatori, mulţi dintre aceştia deschizându-şi, larg şi pe neaşteptate, baierele pungilor, pentru a suplini banii lipsă familiei, necesari acoperirii cheltuielilor de spitalizare şi tratament, care depăşeau cu mult salariul modest al unui profesor universitar.
Este cel mai mare poet român creştin şi unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician şi ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică şi mistică. Prelegerile sale universitare îi înălţau pe auditori la ceruri. Nichifor Crainic este reprezentantul tradiţionalismului şi orientării spre Bizanţ. Filiaţia bizantină ca trăsătură spirituală a neamului românesc este structurală şi nimeni nu o poate contesta.
Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
L-am cunoscut pe Nichifor Crainic. Era scos din Zarcă şi se îndeletnicea cu spălarea veselei. Era un om contestat, chiar hulit. I se puneau în sarcină tot felul de fărădelegi: că e turnător; că e apostat, lepădându-se de credinţă pentru un polonic de mâncare, că a ajuns să-i dezguste până şi pe torţionari. Care e adevărul, nu ştiu. Ceea ce ştiu e că am vorbit cu el, nu o dată, că era un om care accepta munca, aceea de spălător de veselă, fără să o considere incompatibilă cu statutul lui anterior, de intelectual de marcă, şi că accepta dialogul în […]
