„Nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier şi tot veţi fi înmuiaţi!”
Închisoarea Pitești:
O temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate.
Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi. Majoritatea lor erau personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii.
Încă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau vechii deţinuţi, între care şi Valeriu.
Dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:
– Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.
I s-a răspuns:
– Nu pot ei să ne dea suferinţă atât cât putem răbda noi!
– Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.
Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins! La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător dar nu a fost ascultat.
– Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţă şi nădejde dar mă mişc cu înţelepciune pentru a ajunge la ţintă.
În scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, de directorul penitenciarului, care ne-a spus:
– Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier şi tot veţi fi înmuiaţi!
Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.
Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere.
(Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua)