vezi galerie foto (4 foto)
Pr. Nicodim Măndiţă
"Nu putem dobândi bucuria mântuirii pâna nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi a necazurilor vieţii."
  • Zărnești, Argeș
  • ieromonah
  • 1 ani
  • Aiud
  • 06 Iulie 1975
  • Mănăstirea Agapia
    • Cartea - unealtă a păstoririi sufletelor
    • Despre păcatul înjurăturilor
    • Luxul și împodobirea ruinează sufletul
    • Minunile Maicii Domnului
    • Viața părintelui Nicodim Măndiță, Vol. I
    • Îndreptar pentru spovedanie
    • Dai voință, iei putere
    • Capcanele iadului
    • Ce să facem și ce să nu facem în Sfânta Biserică
    • Vămile Văzduhului și mărturii despre existența lor
    • Viața părintelui Nicodim Măndiță, Vol. I
    • Drumul crucii
    • Înmormântarea și parastasele cuvenite
    • Poarta raiului
    • Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor. Porunca I

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Protosinghel Nicodim MăndițăNăscut la 26 octombrie 1889, în satul Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, Nicolae Măndiţă, fecior de plugar, a fost de timpuriu interesat de lectură, cea pioasă cu osebire, singura accesibilă în mediul rural de provenienţă. În căutarea ei, crescând în ani, copilandrul venea până în Bucureşti să cumpere cărţi. Este reţinut de stareţul Simeon al Schitului Darvari din capitală ca oprindu-se aici să citească până şi presa, întruna luând note din cele parcurse.

La încheierea stagiului militar, se reangajă, participă la războiul cu Bulgaria şi la Primul Război Mondial, după care, cu pieptul plin de decoraţii, se retrase sub numele: Nicodim, să-şi caute de mântuire în schitul Măgura, din Moldova, alături de care se ridicase un monument închinat eroilor căzuţi în lupte, fraţii săi de arme, pentru a nu-i părăsi în singurătatea somnului de pe urmă.

Darul ales cu prilejul hirotonirii a fost să readucă oamenii la Dumnezeu. Hotărârii de a nu accepta plată pentru slujbele sale i se opunea evlavia populară care tocmai invers înţelegea ‘jertfa’ necesară primirii rugăciunilor. Renunţă la această primă decizie şi, în schimb, luă hotărârea ca orice ban acceptat pentru servicii să-l folosească exclusiv pentru cumpărarea de cărţi de învăţătură creştină menite a fi dăruite credincioşilor. Curând, simţi nevoia să-şi întărească prin mijloace noi, originale, puterea de a converti. Trecu la conceperea de broşuri şi cărţi; pentru tipărirea lor fură folosiţi aceiaşi arginţi adunaţi cu migală prin munca sa de preot.

Tot ce a scris în cursul vieţii a strâns în colecţia: “Biblioteca Ortodoxiei” – nume ales de un credincios analfabet (şi preluat de subsemnatul, cu adăugirea: “Serie Nouă”, pentru publicarea, iniţial, a unor volume de istorisiri privitoare la viaţa ucenicilor săi ţărani, din care să reiasă portretul Duhovnicului tuturora: Nicodim Măndiţă, o epopee a nicodimismului, şcoala Protosinghelului Nicodim Măndiţă realizată cu ajutorul cărţilor redactate de acesta şi răspândite de ucenicii săi).

Cum a izbutit el să convingă inşi cu o cultură redusă la cunoştinţele dobândite în patru, cel mult şapte clase primare, să citească un număr de la început mare de cărţi, pentru ca, ulterior, să treacă la o lectură asiduă, neîntreruptă până la capătul vieţii? Sau, şi mai neaşteptat, această lucrare să fie aplicată asupra unor analfabeţi de vârstă înaintată chiar?

Canonul la care îşi supunea credincioşii, pentru atingerea acestui scop, canonul urmând spovedaniei lor fu, în principal, parcurgerea unui număr impresionant de cărţi, până la şaptezeci şi două, pentru obişnuire, fiecare de câte aproximativ trei sute pagini. Desigur că numărul cărţilor depindea de păcatele mărturisite, ca şi de vârsta aceluia care solicita iertarea. Lista lor o deţinea un număr de ucenici mai înaintaţi; ei o păstrau la dispoziţia noilor veniţi, cărora, eventual, le şi împrumutau tomurile. În cazul când nu s-ar fi găsit cărţile pe nicăieri, se puteau citi şi altele, numai ziditoare să fi fost şi de aceeaşi dimensiune – vreo trei sute pagini de titlu.

În cazul neştiutorilor de carte, canonul presupunea să …”citească folosindu-se de urechi”! Adică să pună pe alţii să le facă lectura, plătindu-i taman cu banii păstraţi de ei pentru slujbe oferite în vederea iertării păcatelor. Legat de aceasta, insistenţele sale duc la minunata preţuire a cărţilor astfel încât până şi analfabeţii se obişnuiesc a le face dar, dăruirea de cărţi fiind socotită cea mai bine primită jertfă, ca una ce-ţi pune la dispoziţie învăţătorul permanent şi neobosit. Pomana cu mâncare o mistui, cea în obiecte sau veşminte se uzează şi piere; cartea ţi se comunică fără să piardă nimic din prospeţimea învăţăturii.

Cunosc o femeie care, la doisprezece ani, a primit canonul de a citi de patru ori “Noul Testament”. De ce de patru ori? Deoarece copila se presupunea că nu era obişnuită a urmări odată cu parcurgerea rândurilor şi înţelesul celor tipărite. Astfel încât i se oferi metoda pătrunderii sensului prin insistenţa asupra revenirii la text. Înţeleptul ieromonah dorea ca lectura să nu rămână nerodnică, datorită unei cufundări numai parţiale în adâncul textului; el nădăjduia să o sprijine cât mai mult cu ajutorul revenirii iară şi iară asupra cărţii fundamentale, până la o cât mai profundă luminare a cititorului.

Noul pedagog avea de întâmpinat diverse vicii ale lecturii de care nu fusese conştient nici măcar el înainte de a-şi pune în practică tehnica. De pildă, ieromonahul este categoric în recomandarea lecturii corecte, începută de la un capăt şi dusă pănă la celălalt capăt al cărţii şi nu pe apucate după cum o săvârşesc unii adesea.

Acest canon al lecturii permanente nu are numai rostul învăţăturii, căci dacă voim a nu mai păcătui, trebuie să cunoaştem nu numai păcatul, ci şi căile de a-l evita şi înfrânge. El mai are şi ţelul de a te împiedica să păcătuieşti prin aceea că-ţi umple viaţa cu bucurii ce te reţin în casă, la masa la care citeşti. Părintele spunea cuiva: ”Eu, frate, nu ţi-am dat canon să nu-l poţi îndeplini. Ţi-am dat să ai de lucru pentru viitor, ca să te sustrag de la unele păcate mari, cum ar veni de la jocuri, de la petrecerile astea anticreştineşti, dacă mergem la dânsele. Să avem de lucru. Să luăm cartea, să citim, să ne vedem de credinţa noastră”. Mai limpede nici că se poate afla despre acest rost al canonului lecturii: să ne înveţe şi să ne ajute a ne petrece timpul liber în curăţenie şi îmbunătăţire.

“Când poţi, atunci citeşti; cât citeşti, atâta te luminezi”, precizează Maica Mitrodora; adaugă: “Eu umblam cu cartea la buzunar, când mă duşeam la lemne, la pădure, altundeva, mai şitém şi eu pe acolea, câteodată”.

Un alt canon, legat indisolubil de precedentul, era recomandarea menţionată de a se face daruri de cărţi cumpărate anume pentru aceasta. În cazul oamenilor prea săraci ca să îşi îngăduiască a recurge la atari cumpărături, duhovnicul recomanda copierea de cărţi şi dăruirea lor pentru răspândirea învăţăturii. Copierea avea şi un scop personal: ea însoţea lectura, întărind-o pe altă cale, ca un instrument suplimentar de obişnuire cu ea. Copierea mai avea şi un scop obştesc: să răspândească învăţătura din manuscrisele încă netipărite sau a cărţilor epuizate.

Părintele nu dădea lecţii de caligrafie, ortografie şi punctuaţie. Ce nu a învăţat la timp săteanul folosit de el în calitate de copist, neînvăţat rămânea. Totuşi, duhovnicul se sprijinea pe o armie de copişti. Odată hotărât a-l stimula pe unul sau altul la copierea unui manuscris, pentru răspândirea textelor religioase, ieromonahul îi acorda libertate totală în privinţa aplicării regulilor scrierii, bizuindu-se pe cunoştinţele lui mai vechi.

De unde îşi dobândiseră cunoştintele de limba română, temeinice şi fără ezitare, toate aceste ajutoare ale Părintelui Nicodim Mandiţă? Dar de unde avea propriile sale cunoştinţe, în acelaşi domeniu, conducătorul acestui imens secretariat al literaturii pioase? L-am numit pe duhovnic. Nici el nu avusese norocul vreunei şcoli superioare claselor săteşti, când a pornit în odiseea lui cărturărească. Toţi, scriitorul şi ucenicii săi, erau îndatoraţi minunatei şcoli româneşti săteşti de altcândva.

Intrând sub influenţa personalităţii Părintelui duhovnic Nicodim Mandiţă, personalitate cuceritoare şi convingătoare până la reducerea la tăcere a oricăror rezerve, aceşti oameni, ucenicii săi, îşi găsesc portul în rada căruia se simt …acasă. şi acasă au ajuns cu adevărat! Părintele Nicodim le-a deschis apetitul lecturii şi dragostea pentru carte, cu care luaseră contact în cursul puţinelor clase şcolare urmate. Fascinaţi de puterea lui de creaţie, de închinarea vieţii lui în vederea răspândirii cunoştinţelor ortodoxe, cu mijloace atât de puţin …ortodoxe (să-mi fie iertat jocul de cuvinte!), de credincioşia ucenicilor lui, rod al aceleiaşi forţe de caracter vădită de călugăr, se afundă la rândul lor în valul binefăcător al influenţei lui. Deodată se simt utili cum nici o altă preocupare nu i-a făcut să se simtă. Se angajează pe Calea Regală a Cărţii. Pentru aceasta îşi jertfesc ceasurile de somn, timpul liber, smuls cu dibăcie numărului zgârcit de ore al zilei, al nopţii, forţa fizică şi întreaga tărie a nădejii în mântuire.

De acum înainte vor deveni copiştii scrierilor Părintelui Nicodim şi difuzorii săi de carte, alături de atâţia şi atâtea alţii şi altele.
Îndemnul la dragostea de cărţi devine talantul încredinţat slugilor; acesta trebuia înmulţit prin răspândirea nobilei pasiuni, ca şi a dorinţei de copiere a cărţilor valoroase, în vederea dăruirii lor pentru ca învăţătura să nu zăbovească niciodată la un singur om.

Dacă se ajungea la o înţelegere cu privire la copiat, acesta nu se făcea pe spezele ucenicului. El primea caiete sau bani să le cumpere, creioane, tocuri, cerneală, peniţe, gumă ş.a.m.d.. Verificarea (sau predarea textelor obţinute prin copiat) avea loc la două-trei săptămâni. Atunci când un ucenic era trimis cu cărţi sau vrun manuscris în altă localitate distantă, duhovnicul său avea totdeauna grijă să-i dea bani de drum în avans.

O ucenică, Anica Ţupu, întrebată ce părere avea dânsa cu privire la rostul şi folosul copierii, mi-a răspuns fără ezitare: “Pentru mântuirea sufletului”! Atitudinea ei lăuntrică faţă de această îndeletnicire nu este aceea cu care s-ar întâmpina un canon. Ea exclamă cu patos că ceea ce făcea îi plăcea; o repetă de mai multe ori din convingere: copia din dragoste, după cum spune. Şi a rămas cunoscută ca una dintre ucenicile care au copiat cel mai mult. Dumneaei a instituit în satul său – după cum au făcut-o toţi ceilalţi ucenici – un sistem de împrumut de carte religioasă ce continuă să funcţioneze şi astăzi, la un sfert de veac după repauzarea scriitorului bisericesc. La fel era activ şi un sistem lărgit de copiere de cărţi pioase, realizată de numeroase persoane, manuscrisele terminate ajungând, la rândul lor, la doritori, sub formă de împrumut.

Iniţial, difuzarea de carte s-a realizat cu raniţa, la spinare. Când banii bine chibzuiţi au început să se adune, s-a cumpărat o căruţă cu un cal; acest vehicol a fost înlocuit de o autodubă. În plus, s-au achiziţionat un aparat de proiecţie cinematografică şi câteva filme cu subiect pios. Intrarea în sala de cinematograf creată ad-hoc în localurile şcolilor săteşti era gratuită. În schimb, acela care dorea să pătrundă în ea cumpăra una sau mai multe broşuri ori cărţi, act ce ţinea locul dobândirii unui bilet.

Părintele Nicodim a fost ajutat de la bun început de Vasile Poeţelea şi de fraţii Ion şi Constantin Măgirescu care au renunţat la orice crâmpei de viaţă personală (căsătorie, slujbă, proprietate proprie ş.a.m.d.) pentru a se dedica răspândirii de carte. Când a sosit momentul, s-au mutat în Bucureşti, în calitate de corectori de carte. Li s-a ataşat Gheorge Palade ca dactilograf şi tehnician în general. Ei făceau comenzi în tipografii şi le urmăreau realizarea, cu simţ critic, cu severitate, cu răspundere, cu acribie, în procesul de producţie a cărţii, tipărită după dactilogramele realizate de cel în urmă numit.

Imaginea scriitorului Nicodim Măndiţă cercetând o carte “cât uşa de mare” – “Pidalionul” – pentru susţinerea cu citate a ideilor puse pe hârtie (“El culegea florile, mierea din flori, când scria la cărţi”), îndeamnă şi pe ucenici la o neastâmpărată curiozitate de a cunoaşte operele fundamentale lăsate de Sfinţii Părinţi, ca şi tipăriturile în limbi străine cu o grafică ieşită din comun sau chiar bibliofilice, ori la cercetarea dicţionarelor de limbă română, a gramaticilor etc., dintr-o smerită dorinţă de a imita viaţa monahului închinată literaturii şi de a-l ajuta. Dealtfel, această curiozitate este scoasă şi ea în evidenţă de o persoană dintre dânşii cu care am schimbat câteva impresii. O face atunci când pomeneşte copierea “Vămilor văzduhului”, scriere de vreo 30.000 pagini, pierdută cu prilejul arestării grupului, în anul 1964: “de-abia aşteptam să mai scriu o foaie, să văd despre şe mai spunea!…”. Osârdia muncii intelectuale – pentru a reveni la ea – îl făcea pe Părintele să sară deseori peste ora mesei, adâncit cum era în meditaţie pe marginea lecturii şi scrierii sale.

Deoarece am pomenit şi pata aruncată asupra vieţilor acestor mari şi neobişnuiţi iubitori de cultură – aducerea lor în faţa tribunalului militar atunci când toţi deţinuţii politici din România fuseseră eliberaţi în temeiul unui decret, trebuie aflat că asta a condus la confiscarea a zeci tone de cărţi şi dactilograme, manuscrise şi copii (cel puţin 3.000 caiete), toate topite după încheierea judecăţii. Atunci au pierit cele 39 volume dactilo, însumând aproximativ 16.000 pagini, din scrierea: “Privelişti apocaliptice”.

Bolnav, în ultima perioadă a vieţii sale, după eliberare, Duhovnicul nu pregeta a-şi împlini datoria faţă de ucenici, deşi “abia se ţinea pe picioare”; dar nu mai ”era bucuros să aibă musafiri”, din pricina ochilor răuvoitori ce-l pândeau cu cine se întâlnea. Securitatea izbutise să frângă stejarul: “Nu mai lucra, nu mai scria. Ce lucra el singur – lucra, da’ nu mai era ce-o fost înainte. Era urmărit.”

Eliberarea din temniţă nu a marcat vreo schimbare de viaţă şi disciplină creştină pentru ucenici. Doar că nu se mai tipăreau sau difuzau cărţi. Ei trăiau în continuare, după cum fuseseră învăţaţi, citind în zori, în cursul zilei, la nămiezi, după-amiaza, serile şi nopţile.

Revoluţia din ‘89 îi mobiliză pe dată pe cei câţiva din Bucureşti. Deschiseră o editură, Agapis, şi reveniră la reeditarea cărţilor Părintelui Nicodim. Cu ajutorul a două autodube, le transportă în vârfurile munţilor, unde difuzorii lor voluntari îi aşteaptă cu nerăbdare. Am însoţit una dintre acestea şi am rămas uluit de dragostea cu care ţăranii români se desfată cumpărând cărţi. Cum şi le împrumută unul altuia, cum le comentează calităţile de fond, realizarea sau nerealizarea tipografică.

Sunt scriitor şi m-am întrebat cu amărăciune de ce editurile de carte laică românească, încurajatoarele culturii viitorimii, nu izbutesc a se mobiliza în vederea răspândirii acolo unde este nevoie de tipărituri a scrierilor aparţinând clasicilor noştri măcar. Elevii din mediul rural nu au cărţi de nici un fel şi nici cine să-i înveţe frumuseţea şi utilitatea lecturii. Slavă Domnului că, datorită editurii Agapis, cartea pentru care a trudit şi suferit părintele Nicodim nu putrezeşte prin depozite, ci îşi face drum tot mai larg în lumea satelor româneşti. Cultura naţională, datorită acestor cititori, nu moare! Astăzi când mai nimeni din mediul orăşenesc nu mai citeşte, încă mai avem o nădejde de a nu pieri ca naţie: există ţărani care voiesc să înveţe cum să trăiască şi cum să se mântuiască!

Şi cât respect pentru munca intelectuală am găsit în rândurile lor! Am participat, doi ani la rând, în cimitirul mănăstirii Agapia la parastasul scriitorului bisericesc Nicodim Mandiţă, alături de mii de iubitori ai memoriei sale. Editura care-mi publicase o culegere de aforisme din opera sa, a dăruit acolo 2.000 de exemplare, pomană pentru sufletul lui. Voi adăuga că, am fost condus pe la majoritatea ucenicilor în viaţă, pentru a sta de vorbă cu dumnealor, pentru a le cunoaşte amintirile, părerile, regretele, iubirea, pentru a imprima pe bandă magnetică convorbirile purtate cu dânşii, în vederea redactării unor cărţi ce să culmineze cu o biografie a părintelui Mandiţă, extrasă din precedentele. Căldurile mari ale verilor bucureştene nu sunt propice muncii laborioase la computer. Editura mi-a prilejuit să lucrez într-un târg de munte, în apartamentul nefolosit al unui truditor al ei. M-a părăsit imprimanta, atât de necesară pregătirii textelor pentru tipar, editura mi-a răsplătit munca prin cumpărarea uneia noi. Pentru prima oară în viaţă simt utilitatea muncii mele de scriitor, simt că ea bucură pe cineva, simt că îi pasă cuiva de eforturile mele intelectuale şi de risipa puterilor mele fizice – de ce nu? Mă simt important pentru cineva. Mă simt egalul în trăire al cititorilor ţărani. Nu aşa trebuie să se simtă un creator? Mai ales când colaborarea cu editura pleacă de la următoarele principii:

“Să nu vă siliţi să creaţi sau să înfrumuseţaţi o aură Părintelui;

“Să primeze obiectivitatea şi raţiunea faţă de sentiment;

“Să nu uităm că Părintele a fost privit de contemporanii săi şi este privit de unii dintre ai noştri cu superioritate şi de aceea, pentru a nu cădea în ridicol, orice susţinere favorabilă dânsului trebuie să fie foarte echilibrată şi bine fondată;

“Cât priveşte activitatea celor care încearcă să continue opera, trebuie tratată foarte discret şi numai la mare nevoie pomenită.”

Mulţumesc Proniei că mai există …ţărani şi că aceştia sunt nişte cărturari iubitori de cărturărie! Atâta timp cât ei participă la propăşirea culturii române, nu vom muri, deşi vremurile nu par deloc propice scrisului, învăţăturii, cititului, supravieţuirii…

Portretul întocmit de Anica Ţupu Duhovnicului este complet, concis şi spiritualizat peste măsură: “După chip, după purtare, după glas, mi s-a părut aşa, că-i un înger al lui Dumnezeu.” Scurt pe doi! Ea a tăiat nodul gordian al unei descrieri imposibile, recurgând la o trimitere în ceruri, pentru o mai bună înţelegere a omului… Există un adaos ce-l readuce, însă, pe pământ pe cel portretizat: “mi s-o părut foarte blând şi foarte răbdător şi foarte apropiat de sufletele noastre.”

Atât de blând, răbdător şi înţelegător încât gândea mai întâi la ţinerea în viaţă a păcătosului şi la mulţumirea lui decât la mânia împotriva păcatelor sale. Iar pentru ameliorarea relaţiilor cu el – care a ieşit, prin păcat, din societatea creştină –, părintele se folosea de înseşi cărţile sale pentru obţinerea banilor necesari ajutorării celui cu pricina. O încălcare gravă a moralei e săvârşită de o soră de sânge, mai mică, a Anicăi Ţupu. Atât de mânioasă a fost cea din urmă încât i-a venit fie s-o alunge, fie să părăsească ea însăşi căminul familiei. Dar Duhovnicul, în loc să încurajeze acestea, a hotărât ca Anica s-o iubească pe făptuitoarea încălcării, să aibă grijă de dânsa, să o păzească. Atâta a fost destul ca sora să devină din nou bucuria vieţii povestitoarei. Iar ca duhovnicul să fie sigur că sarcina întreţinerii ei nu-i depăşea ucenicei sale puterea economică, “mi-o dat să vând din cărţi, de două mii de lei”, cum îşi aminteşte ea.

Rolul prezenţei nevăzute a Marelui Duhovnic este acela al magnetului, ca şi al liantului tuturor sufletelor care l-au iubit şi îl iubesc, nu prin meritul lor, ci pe de-a-ntregul datorită chemării lui şi a personalităţii sale fără pereche. Cele ce a izbutit personalitatea părintelui Nicodim, în materie de pedagogie rurală şi creştină este unic. Cred că în toată istoria pedagogică a omenirii nu s-a mers atât de departe cât a făcut-o el, nici măcar de către modelul său dese ori citat în scrierile lui: Pestalozzi. Să zăbovim o ultimă clipă în preajma unui ucenic al său, pentru a asculta o ultimă dată lecţia.

Gheorghe Gavriliu este acela care, neplăcându-i cartea la timpul său, ajunge – după ‘şcoala’ impusă de duhovnicul lui – să afirme răspicat: “La etatea mea de om bătrân, de moşneag, eu atâta pot să vă spun: ŞINE NU ŞITEŞTE GREŞEŞTE”. Şi mai adaugă privitor la duhovnicii toţi: “ŞINE NU DĂ DE ŞITIT GREŞEŞTE”.

Nădăjduiesc ca membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să audă acest strigăt din urmă şi să sprijine ideea că duhovnicul trebuie să facă educaţia creştinilor, îndemnându-i, învăţându-i, impunându-le să citescă, să-şi cumpere cărţi, să le facă dar, să le copieze, atunci când banii lipsesc. Dacă învăţământul laic a demis de la cinstea de a lupta cu analfabetismul naţional, Biserica, cea dintâi învăţătoare a românilor, e datoare să preia făclia formării concetăţenilor noştri.

(Mihai Rădulescu - Procesul Comunismului)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii