vezi galerie foto (8 foto)
Ep. Nicolae Popovici
"E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!"
  • 03 Ianuarie 1903
  • Biertan, Târnava Mare
  • episcop
  • Mânăstirea Cheia
  • 20 Octombrie 1960
  • Biertan
    • Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei
    • Episcopul martir dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903-1960). Monografie istorică

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Copie
Confidenţial

Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei,
Legionar1

Coleg şi prieten intim cu profesorul preot dr. Liviu Stan, primul consilier pentru culte al lui Horia Sima şi Director General al Ministerului Cultelor în timpul Mişcării Legionare, Prea Sfinţitul Nicolae Popovici este un sprijinitor al Mişcării Legionare, de altfel ca şi mitropolitul său Nicolae Bălan, din ale cărui sfaturi n-a ieşit niciodată.

În spiritul acesta, legionar, este scrisă foaia oficială a episcopiei Oradiei „Legea Românească”.

Vom cita numai două exemple:

a. Pastorala către clerul şi credincioşii din Eparhia Oradiei cu ocazia Crăciunului din anul 1940, nr. 770/1940:

Iubiţii mei fii sufleteşti,

În anul acesta lumea întreagă cuprinsă de flăcările războiului, dar îndeosebi neamul şi ţara noastră, prăsnuieşte Naşterea Domnului în mare strâmtoare şi în mare necaz. Trupul neamului şi al ţării noastre scumpe a fost sfârtecat fără de milă şi fără dreptate, la răsărit şi la apus, la miazăzi şi la miazănoapte şi mai multe milioane de fraţi iubiţi ai noştri au ajuns din nou în grea şi amară robie. Zeci de mii de români părăsindu-şi vatra caldă părintească şi familiară, s-au refugiat din pământul străbun cotropit de duşmani, în ţara rămasă liberă, iar alte zeci de mii care au rămas acolo pe loc, aşteptând şi nădăjduind în taina sufletului lor vremuri mai bune, au fost scoşi de jandarmi prin surprindere, din casele lor şi din toată agoniseala vieţii lor şi după ce au fost batjocoriţi, umiliţi şi înspăimântaţi în temniţă cu împuşcarea, au fost duşi între baionete, în vagoane de vite, până la graniţă şi aruncaţi dincolo de ea.

b. Cităm din „Legea Românească” nr. 3-4/942, câteva pasagii din articolul „Atitudinea unui arhiepiscop englez” (foaia oficială a Episcopiei Oradiei), în care ironizează demisia bătrânului Arhiepiscop: „Arhiepiscopul e în plină vigoare (78 ani) şi şi-a îndeplinit prea bine misiunea, tocmai de aceea a trebuit să demisioneze. Arhiepiscopul s-a rugat prea mult, supărându-şi turma cu rugăciunile. Pare paradoxal şi totuşi aşa este. Dar să explicăm lucrurile. Arhiepiscopul s-a rugat prea mult în ultimul timp, dar s-a rugat pentru Stalin, „Apărător al libertăţii şi civilizaţiei” şi nu s-a rugat cumva pentru mulţimea fărădelegilor lui ci pentru sănătatea şi biruinţa lui. Acest fel de a se ruga este o infamie, este trădarea lui Iisus Hristos şi desigur că se vor fi aflat chiar între englezi oameni cu bun simţ care să descopere greşeala păstorului lor, căci nu sunt ei atât de naivi să nu fi auzit de isprăvile criminale ale lui Stalin, ucigaşul milioanelor de creştini şi dărâmătorul Altarului lui Hristos.

Iată de ce s-au supărat credincioşii pe arhiepiscop, şi pe bună dreptate. N-a ştiut oare arhiepiscopul că Stalin a dărâmat crucile şi în locul lor a ridicat statuia lui Iuda, înfăţişându-l cu pumnul ameninţător spre cer, ori frângând sfânta cruce şi călcând sfânta Evanghelie în picioare [?]” etc.

Colaboratorul Mareşalului Antonescu

Consecvent convingerilor sale legionare, fasciste şi antidemocratice, Prea Sfinţitul Nicolae Popovici devine un mare sprijinitor al mareşalului Antonescu.

Foaia oficială eparhială este pusă la dispoziţia propagandei pentru politica mareşalului Antonescu. Orice cerere a Prea Sfinţitului Nicolae Popovici este satisfăcută de către Mareşal. Pentru a evidenţia părerile Prea Sfinţiei Sale despre Mareşal, vom cita din foaia eparhială „Legea Românească” nr. 5-6/941 câteva pasagii din cuvântarea Prea Sfinţitului Nicolae Popovici, ţinută cu ocazia trecerii şcoalei Normale de Conducătoare din Beiuş sub conducerea Episcopiei, deşi Mareşalul nu era de faţă, ci numai reprezentantul său. Între altele, Prea Sfinţitul Nicolae Popovici iată ce spune auditoriului, cu ocazia proclamării Mareşalului Antonescu ca ctitor al Episcopiei Oradiei:

„Datorăm această bucurie solicitudinei şi înţelegerii largi şi superioare pe care o are, cu privire la rosturile Bisericii în Stat, domnul General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român şi Preşedintele Consiliului de Miniştri. Domnia Sa, luând în dreaptă considerare, de o parte marile pierderi de instituţii culturale îndurate de noi în frângerea în două a eparhiei, iar pe de altă parte necesitatea de a pune la îndemâna episcopiei noastre un instrument de propagandă, ca ea să-şi poată împlini astfel cât mai cu isbândă misiunea ei bisericească, culturală şi naţională, a binevoit a aproba, prin decretul lege nr. 3747 din 9 noiembrie 1940, ca Şcoala Normală de Conducătoare de Copii din Beiuş, să se transforme în Şcoala Normală Confesională Ortodoxă Română şi să treacă, dimpreună cu întreg inventarul imobil şi mobil, în deplina proprietate şi sub deplina jurisdicţie a episcopiei noastre. Prin acest act, domnul general Antonescu a devenit marele binefăcător al eparhiei noastre şi e trecut în rândul şi în pomelnicul ctitorilor de prea vrednică şi veşnică pomenire a Episcopiei de Oradea.

Pogorâţi din înălţimea de azur a cerului şi veniţi între noi, în aceste clipe, Voi, cei dintâi ctitori ai Episcopiei de Oradea! Tu, Fericitul Episcop Roman Ciorogar, martir al neamului! Şi tu, o cântăreţul pătimirii noastre vechi şi iarăşi noi, Octavian Goga! Veniţi Voi, cei care prin mormintele voastre înstrăinate, mărturisiţi şi pecetluiţi şi astăzi ca nişte pecete de foc, drepturile sfinte şi imprescriptibile ale neamului nostru asupra pământului străbun, veniţi şi îmbrăţişaţi cu îmbrăţişare plină de înfiorare a duhului vostru mare, pe noul ctitor al episcopiei noastre, pe generalul Ion Antonescu, care astăzi, la prăznuirea biruinţei ortodoxiei ecumenice, vine să împlinească treimea ctitorilor eparhiei noastre. Veniţi! şi cu voia lui Dumnezeu, îl miruiţi şi pentru lucrarea cea cu mult mai mare şi mai grea de a fi, de a putea fi, cât mai curând, în frunte cu tânărul şi iubitul nostru Rege şi împreună cu toţi ceilalţi bărbaţi iubitori de Neam şi de Ţară (adică cu legionarii) şi ctitorul reîntregirilor hotarelor noastre sfinte etc.”

Inspiratorul cel mai apropiat al Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, îi dă acestuia sugestia de a întreprinde, dimpreună cu toţi episcopii ardeleni, o călătorie misionară în Basarabia şi Transnistria, ceea ce s-a şi făcut. Iată ce scrie foaia oficială a Episcopiei Oradiei, „Legea Românească”, despre această călătorie misionară, în nr. 18/941. Cităm din articolul de fond „Armata lui Iisus”:

„În apocaliptica încleştare dintre cele două lumi, a lui Dumnezeu şi a Satanei, se rezolvă o problemă omenească de o cardinală însemnătate...

Armata de vlădici ai Ardealului, [pământ] plămădit din cruce şi din suferinţă - care a pornit pe urmele oştenilor desrobitori, este o dată mai mult semnul că şi azi suntem purtaţi de Legea Românească, ceea ce înseamnă credinţă în Hristos şi în Neam...

Bihorul durerilor noastre... simte o mângâiere în cele mai sublime momente ale încleştării, de a-şi fi trimis pe păstorul său însoţit de preoţi cu crucea în frunte în lupta din Răsărit...

Ştim că vlădicul nostru (P.S. Nicolae Popovici), cu avântul tinereţii sale păstoreşti şi româneşti, ne va aduce de acolo nu numai bucuria redeşteptării plaiurilor basarabene, ci şi siguranţa retrăirii bucuriei împlinirilor naţionale, atât de aşteptate de noi”.

Toţi episcopii Ardealului, inclusiv Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, însoţiţi de preoţi sosesc în ziua de 2 septembrie 1941 în Bucureşti şi, la o agapă rânduită în palatul patriarhal de către profesorul I. D. Ştefănescu, alt sprijinitor al mareşalului Antonescu, se întâlnesc cu Mihail Antonescu, Vice Preşedinte şi Preşedintele Ad-interim al Consiliului de Miniştri. Cu acest prilej s-au rostit cuvântări de asigurarea Mareşalului Antonescu pentru tot sprijinul neprecupeţit al chiriarhilor ardeleni.

În ziua de 3 septembrie 1941, chiriarhii ardeleni au sosit la Chişinău, unde au lansat o chemare către poporul basarabean. Cităm din această chemare câteva pasaje:

Iubiţi fraţi basarabeni,

Venim la voi, noi, ierarhii Bisericii noastre din Ardeal şi un număr de preoţi ardeleni... Venim să ne rugăm împreună cu voi pentru înfrângerea vrăjmaşului şi pentru aşezarea pe veci a graniţelor scumpei noastre Românii, acolo unde le duce vitejia străbună reînviată...

Toate acestea au trecut ca un vis rău (adică stăpânirea sovietică). Dumnezeu, prin vitejia bravilor noştri ostaşi, care şi-au vărsat sângele pentru libertatea sufletului vostru v-a ferit şi de apăsări şi mai grozave, care aveau să vie. Să dăm slavă Lui, să fim recunoscători morţilor şi răniţilor noştri, să-i mulţumim Regelui nostru şi Conducătorului Statului, Mareşal Ion Antonescu, care au purces cu iubire de Hristos şi de Neam la această vitează faptă...

Duşmanii Crucii şi ai mântuirii române fug împrăştiaţi şi se mistuie ca întunericul din faţa luminii...
Îmbrăţişându-vă cu dragostea noastră cea întru Domnul, vă împărtăşim arhiereştile noastre binecuvântări.

Chişinău, la 3 septembrie 1941

(ss) Nicolae, Mitropolitul Ardealului

Andrei, Episcopul Aradului

Nicolae, Episcopul Oradiei

Vasile, Episcopul Timişoarei

Veniamin, Episcopul Caransebeşului

La Chişinău, au participat la serviciul religios pentru înhumarea unor cadavre ce se pretindeau a fi fost victime NKVD, apoi au mers până la Tiraspol şi s-au înapoiat în Ardeal.

Reîntors la Beiuş, Prea Sfinţitul Nicolae Popovici adresează clerului şi credincioşilor o pastorală în care povesteşte călătoria chiriarchilor Ardeleni (vezi „Legea Românească”, organul oficial al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei nr. 20/941), din care cităm:

Iubiţii mei fii sufleteşti,

În anul 1940, anul durerii celei mari pentru Biserica şi pentru neamul nostru, ruşii cei fără de Dumnezeu ne-au luat prin viclenie şi ne-au cotropit într-un ceas de grea cumpănă şi de mare strâmtoare pentru noi, pământul scump al Basarabiei şi al Bucovinei, aducând cu ei şi aici tot prăpădul unei vieţi trăite în necredinţă...

Au început să închidă şi la noi bisericile, să le prefacă în magazii, în grajduri şi în localuri de necuviincioasă petrecere lumească. Au pornit preoţi, învăţători şi alţi oameni de carte, împreună cu fruntaşii vieţii obşteşti de prin sate şi oraşe, pe drumul cel fără de întoarcere al Siberiei. Au pus dări mari pe care nimeni aproape nu e în stare să le plătească şi au luat averile oamenilor, iar cei ce s-au împotrivit i-au aruncat în temniţă, ori i-au împuşcat. Au învăţat tineretul să batjocorească biserica, credinţa şi toate lucrurile sfinte. Cu un cuvânt, au încercat să scoată pe Dumnezeu din sufletele oamenilor şi să închidă cerul pentru ei.

Dar n-au avut vreme să-şi împlinească isprava deplină. Dumnezeu nu i-a mai răbdat. Prea mult sânge vărsat nevinovat striga la ceruri. Mai înainte de a se împlini un an de la năvălirea lor, s-a pornit războiul cel mare şi sfânt împotriva bolşevicilor, războiul pentru Crucea lui Hristos şi pentru moşia străbună şi, prin vitejia ostaşilor noştri, vrăşmaşul a fost alungat din ţară.

Bolşevicii au lăsat în urma lor mari pustiiri şi multă durere. Căci în vremea retragerii lor grăbite şi desnădăjduite, au aprins oraşe şi sate, au rănit şi omorât oameni, lăsând pe atâţia orfani şi fără adăpost.

Toţi aceştia aveau lipsă de un cuvânt cald de îmbărbătare şi de mângâiere. De aceea, după armata noastră biruitoare, condusă cu atâta dibăcie şi isbândă de mareşalul Ion Antonescu, am trecut apa Nistrului, noi, vlădicii din Ardeal, în frunte cu Î.P.S. Nicolae al Ardealului, împreună cu încă 53 preoţi şi diaconi...

Noi, cei din Eparhia Oradiei, 12 la număr, am plecat în judeţul Soroca de pe malul Nistrului. Şi aşa fiecare în judeţul său. Acolo ne-am împărţit pe grupuri de câte trei şi am început a cerceta zi de zi satele şi oraşele înainte şi după amiază, slujind sfinte liturghii, doxologii etc. şi [rostind] predici.

Astfel am cercetat aproape 100 de oraşe, sate şi cătune, numai noi cei din Eparhia Orăzii, iar cu toţii laolaltă, peste 600 sate... etc.

Aceleaşi lucruri le povesteşte Prea Sfinţitul Episcop Nicolae Popovici al Oradiei în cuvântarea ţinută membrilor Adunării Eparhiale în anul 1942, cu un lux de amănunte, căutând să justifice legitimitatea războiului contra Uniunii Sovietice (vezi organul oficial al Episcopiei Oradiei, „Legea Românească, nr. 12 din 15 iunie 1942: Cuvântare rostită de P.S. Sa Episcopul Nicolae, la deschiderea Adunării Eparhiale din iunie 1942).

Prea Sfinţitul Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei Mari,
ca voluntar pe frontul din Transnistria, Ucraina şi Crimeea

Prea Sfinţitul Nicolae Popovici a socotit că n-a fost deajuns călătoria chiriarhilor ardeleni şi a celor 53 de preoţi din septembrie 1941 şi probabil nu l-au mulţumit roadele acestei misiuni. În cuvântarea sa din 1942, amintită mai sus, ţinută în faţa membrilor Adunării Eparhiale, a arătat cu deosebită pasiune misiunea externă a Bisericii Ortodoxe pentru sprijinirea războiului împotriva Uniunii Sovietice. Consecvent acestei convingeri, a căutat să răspundă la apelul mareşalului Antonescu din acea vreme, prin care solicita voluntari pentru frontul din Rusia şi, prin adresa nr. 2884/942 adresată Marelui Stat Major, prea Sfinţitul Nicolae Popovici, cere să fie admis, dimpreună cu alţi trei însoţitori, ca voluntar pe front. Cităm conţinutul acestei cereri:

Urmând îndemnurile conştiinţei noastre româneşti şi creştineşti voim să închinăm pe altarul patriei, în aceste vremuri de supremă încordare ale Neamului, pe lângă activitatea misionară din cadrele eparhiei, slujba propovăduirii, a mângâierii şi a fortificării sufleteşti pentru ostaşii noştri iubiţi de pe front şi din spitalele de campanie.

De aceea, vă rugăm domnule General să binevoiţi a aproba şi a da cuvenitele dispoziţiuni, ca în răstimp de o lună de zile, cât ne permit îndatoririle oficiale, să lipsim din eparhie, să putem duce scumpilor noştri soldaţi, deodată cu vestirea cuvântului dumnezeesc, puterea şi lumina de sus a sfintelor slujbe, de care au atâta nevoie în clipele de mari primejdii prin care le este dat să treacă zi de zi.

Ca însoţitor avem: cu titlul de voluntari ca şi noi pe protoiereul Aurel Muşat din Ceica-Bihor, pe protoiereul Cornel Sava din Beiuş şi pe diaconul Aurel Daraban, secretar eparhial Călătoria este contemplată [proiectată, n.red.] pentru luna iulie şi începutul lui august.

În aşteptarea răspunsului, rămânând, vă rugăm să primiţi, Domnule General, deodată cu arhiereştile binecuvântări, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni”.

La această adresă, Prea Sfinţia Sa primeşte telegrafic, următorul răspuns afirmativ:

La nr. 2884/942, am onoare a aduce la cunoştinţa P.S. Voastre că Marele Stat major a aprobat ce aţi proiectat la trupele din Transnistria şi a dat dispoziţiuni în acest sens Comandamentului de Armată din Tiraspol. Călătoria se va putea executa după 10 iulie. Rugăm a ni se comunica data când intenţionaţi a fi la Tiraspol, pentru a înştiinţa autorităţile militare locale.

Şeful Marelui Stat Major
ss. G-ral N. Tătăranu
Telegrama nr. 301015/3 iulie 1942”.

În ziua de 9 iulie 1942, P.S. Nicolae Popovici a pornit spre Bucureşti, unde a fost primit în audienţă la Preşedinţia Consiliului, la Comitetul de Patronaj, la Ministerul Apărării Naţionale, la Marele Stat Major, la Ministerul Cultelor, unde „Înaltele autorităţi au întâmpinat cu multă satisfacţie hotărârea voluntară a P.S. Sale, de a pleca în mijlocul oştirii noastre şi în misiunea creştină pe front, urându-i rodnică şi pilduitoare activitate în acest drum necălcat, în aceste vremi, de un vlădică. Cu aceasta va marca începutul misiunii Bisericii Ortodoxe Române în răsăritul eliberat de tirania bolşevică (vezi „Legea româneascanr. 17/943, pag. 152).

În organul oficial al eparhiei Oradiei, „Legea Românească”, este povestită în amănunt călătoria P.S. Nicolae Popovici şi a celorlalţi voluntari în Transnistria, Ucraina şi Crimeea, până la oraşul Kerci, unde colonelul Constantin Rădulescu, comandantul unui regiment de infanterie de pe insula Kerci, a salutat pe voluntari, cu următoarele cuvinte:

Pentru ostaşii Regelui şi Mareşalului, care străjuiesc pe meleagurile de unde cu sute de ani în urmă tătarii năvăleau în valuri spumegânde, revărsându-se cu furie asupra Moldovei lui Ştefan ce Mare şi Sfânt, prezenţa P.S. Voastre simbolizează mărturisirea legăturii ce există între Biserică şi armată şi năzuinţele noastre în redobândirea a ceea ce a mai rămas deslipit din trupul patriei noastre scumpe...

P.S. Voastră aţi coborât în mijlocul ostaşilor spre a-i binecuvânta, spre a le mări sufletul de credinţa în biruinţa lui Dumnezeu asupra Satanei şi, în sfârşit, spre a împlânta tot mai mult încrederea fiecărui ostaş în aşezarea României, în hotarele ei drepte, trasate cu sângele vărsat din belşug pe toate plaiurile, văile, colinele şi munţii noştri...

Cu această credinţă care mişcă orice obstacol, până şi munţii din loc, pentru dreptate, pentru o Românie nouă, mare şi liniştită în hotarele ei”.

Acesta era ecoul cuvântărilor P.S. Nicolae Popovici, rostite în faţa celor 31 unităţi militare, în cele 20 de spitale de campanie şi la pomenirile din cele 16 cimitire de eroi, sfinţiri de biserici, troiţe, sfinţiri de apă, vecernii şi polihroane, rostind 78 de predici şi cuvântări (vezi „Legea Românească”, nr. 17/942, pag. 150).

Acest lucru îl confirmă chiar P.S. Sa, în pastorala către clerul şi credincioşii Eparhiei Sale, cu ocazia Crăciunului din decembrie 1942, când solicită ajutorul credincioşilor pentru zidirea unui orfelinat la Beiuş, în care să fie adăpostiţi copii orfani ai eroilor eparhiei sale, morţi pe câmpul de luptă, în războiul contra Uniunii Sovietice (vezi pastorala de Crăciun cu nr. 4930/942).

Stăruinţa P.S. Nicolae Popovici pentru zidirea acestui orfelinat se repetă şi în pastorala dată cu ocazia Sf. Paşti din anul 1943 (vezi nr. 1540/943), când îndeamnă pe credincioşi ca „cu inimă bună obolul vostru să vi-l daţi pentru orfelinatul în care vor fi adăpostiţi şi crescuţi orfanii războiului nostru sfânt...”

Deşi începuseră lucrările de construcţie ale orfelinatului din Beiuş, care pu­teau aduce mulţumire P.S. Episcop Nicolae Popovici, cum de altfel mărturiseşte şi P.S. Sa în pastorala nr. 5500/1943, dată cu ocazia sărbătorilor Crăciunului din 1943 şi din Anul Nou 1944, către clericii şi credincioşii eparhiei sale, totuşi înfrângerea armatelor lui Hitler şi revenirea frontului pe locurile unde altădată P.S. Sa şi chiriarhii Ardealului binecuvântau şi îmbărbătau pe ostaşi la luptă, îl face să îndemne credincioşii la rugăciuni stăruitoare pentru ocrotirea ostaşilor şi a ţării, împotriva vrăjmaşului cotropitor. Cităm din sus menţionata pastorală câteva pasagii:

Iubiţii mei,

Cu acest prilej voiesc să vă mai pun la inimă cu toată stăruinţa încă câteva îndemnuri creştineşti şi româneşti. Rugaţi-vă în sfintele sărbători cu toată osârdia sufletului vostru pentru scumpii noştri ostaşi care, înfruntând acum pentru a treia oară gerul aspru al iernii, stau neclintiţi pe câmpurile de luptă în ploaia gloanţelor ucigătoare ale vrăjmaşilor, pentru a patriei şi neamului apărare. Să-i cereţi Părintelui Ceresc, ca prin Sfinţii Săi îngeri, să-i aibă pururea în paza Sa cea Atotputernică, să-i apere de toată întâmplarea cea rea şi sănătoşi şi biruitori să-i întoarcă la vetrele lor...

Rugaţi-vă cu suspinuri multe din adâncul inimilor voastre simţitoare, pentru fraţii noştri care sunt în străină şi amară robie, pentru tăria nebiruită a credinţei lor creştineşti, pentru sporirea răbdării lor celei îndelung şi greu încercate, pentru nădejdea lor nezdruncinată în ceasul dreptăţii şi libertăţii româneşti care va să vie... etc...

Când frontul a ajuns în Munţii Tatra şi dincolo de Tisa, P.S. Nicolae Popovici, mustrat de conştiinţă, încearcă o ispăşire. Porneşte singur pe frontul din Munţii Tatra, căutând să îmbărbăteze pe soldaţi împotriva nemţilor cotropitori. În faţa lui însă, erau soldaţii care altădată fuseseră sfătuiţi şi îmbărbătaţi de P.S. Sa pe fronturile din Rusia. Erau voluntarii din Divizia Tudor Vladimirescu, care l-au recunoscut şi, cu tot respectul faţă de un obraz bisericesc, l-au invitat să părăsească frontul, întrucât locul P.S. Sale nu mai este printre armatele eliberatoare. Sfinţia Sa s-a înapoiat la reşedinţă, fară să mai facă publicitatea pe care o făcuse cu atâta lux când activase ca voluntar pe frontul din Transnistria, Ucraina şi Crimeea...

Trecând furtuna şi cu ea mustrările de conştiinţă, P.S. Nicolae Popovici, deşi făcuse parte din delegaţia care a însoţit pe Î.P.S. Patriarh Nicodim la Moscova, ca un om de încredere al d-lui Prim Ministru dr. Petru Groza, n-a pierdut prilejul de a-şi arăta că este stăpânit de aceleaşi sentimente care-l împinseseră de două ori să meargă pe frontul din Rusia. În şedinţa Sinodului de la 10 decembrie 1946, P.S. Nicolae Popovici a refuzat să însoţească pe chiriarhii din Vechiul Regat în frunte cu Patriarhul Ţării, cu ocazia vizitei la Parlamentul ieşit din alegerile din 19 noiembrie 1946. Din contra, PS. Sa şi-a însoţit cârdul ierarhilor ardeleni, în frunte cu mitropolitul Bălan, cu care altădată mersese pe front în Basarabia şi Transnistria, refuzând să dea binecuvântarea noului Parlament.

(ANIC, fond CC al PCR - secţia Administrativ-Politică, dosar 87/1955, f. 41-48. Document reprodus în lucrarea Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, ediție îngrijită de George Enache și Adrian Nicolae Petcu, Editura Partener, Galați, 2009, pp. 112-120)


1. Memoriul de față, care cel mai probabil este redactat de un membru al Bisericii, se cere a fi înțeles în optica inversă delațiunii, la fel ca majoritatea notelor informative date Securității. De remarcat cum, de la bun început, episcopului Nicolae i se atribuie cel mai infam stigmat al vremii, acela de legionar, acuzație suficientă pentru a servi drept probă de vinovăție în sine și deci mușamalizare a unei prigoniri religioase sub pretext politic. Pe parcursul documentului vom sesiza că în aceeași optică obtuză,  anticomunismul curajosului vlădică este tradus ca ”legionarism”, așa cum avea să pățească câțiva ani mai târziu și profesorul martir Teodor M. Popescu.

 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii