vezi galerie foto (8 foto)
Ep. Nicolae Popovici
"E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!"
  • 03 Ianuarie 1903
  • Biertan, Târnava Mare
  • episcop
  • Mânăstirea Cheia
  • 20 Octombrie 1960
  • Biertan
    • Despre curajul de a rosti: episcopul Nicolae Popovici al Oradiei
    • Episcopul martir dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903-1960). Monografie istorică

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

131/12 ianuarie 1950

FIŞE

Popovici Nicolae, Episcop al Oradiei. Este născut la 3 ianuarie 1903, în comuna Biertan, jud. Tr. Mare. Licenţa în Teologie şi-a luat-o la Facultatea de Teologie din Chişinău, terminându-şi studiile de specialitate în străinătate la Atena, Munchen, Leipzig, Breslau şi Tubingen, după care, revenind în ţară, a fost numit profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, în care calitate a funcţionat din anul 1930 până în 1936, dată la care a fost numit episcopul Oradiei prin decret regal.

În timpul dictaturii antonesciene, Nicolae Popovici, a participat la „misiunea religioasă” întreprinsă în Basarabia, unde a plecat cu o echipă de preoţi şi un diacon. A susţinut prin predici, pastorale şi acţiuni de teren activitatea şi întreaga operă şi dictatura antonesciană.

Nicolae Popovici, a cerut personal ex mareşalului Antonescu să-i permită să meargă în Transnistria să însoţească armatele, lucru care i s-a permis, primind încuviinţarea din partea Statului Major, plecând la Tiraspol şi în Crimeea, luând parte la sfinţirea bisericii din Sucum. În URSS a activat timp de 6 luni adunând „date împotriva regimului comunist”.

Din Balaclava - Uniunea Sovietică - Nicolae Popovici a adus un clopot pe care l-a instalat la Beiuş.

După 23 august 1944, Nicolae Popovici nu se încadrează în lupta pentru democratizarea clerului, continuând a avea aceeaşi atitudine duşmănoasă împotriva Uniunii Sovietice şi a regimului din ţara noastră, manifestându-se prin predici şi cuvântări cu caracter naţionalist-şovin, fiind unul dintre cei ce aşteaptă schimbarea regimului actual.

Astfel, în cursul lunii februarie 1949 într-un cerc de prieteni şi colegi a afirmat următoarele: „Fac ce pot, iar când va trece pericolul «bolşevic», vom vedea ce vom face. Sunt scârbit de tot ce fac, dar fac pentru a mai salva ce putem, căci ne-au năpădit străinii şi ne conduc trei «moscoviţi»: Ana, Luca şi Bodnăraş, care contrabalansează activitatea celor trei comunişti români: Pătrăşcanu, care a fost închis, Gheorghiu Dej şi Teohari Georgescu. Mi-a plăcut ceea ce am văzut în Maramureş. Ce-mi pasă dacă la Bucureşti românismul este anemiat, când aici la frontieră pulsează puternic. Mi-a căzut în mână o revistă engleză, care scria că în eventualitatea unui război cu URSS şi ţările satelite, 25 mii avioane vor porni la asalt, iar baza de pornire a acestora va fi în Turcia. În fiecare seară şi în special noaptea se aud la înălţimi de 10-12 mii metri zgomote numeroase de avioane care fac ruta de la Apus spre Răsărit, pentru a recunoaşte obiectivele care urmează a fi bombardate”.

Activitatea antidemocratică-naţionalist-şovină a lui Nicolae Popovici - se mai caracterizează prin următoarele fapte:

În cuvântarea ţinută în ziua de 27 februarie 1949, în sala Prefecturii din Maramureş, vorbind despre Horia, Cloşca şi Crişan, a accentuat următoarele cuvinte spuse de Horia: „Mor pentru popor, pentru pământul românesc cotropit de străini”, dând a înţelege că ţara noastră e ocupată de „străini”.

Nicolae Popovici a sprijinit şi recomandat trecerea frauduloasă peste frontieră a unui grup de călugări seminarişti catolici rămaşi fară ocupaţie, precum şi un transport cu ofiţeri ortodocşi deblocaţi, motivând acest lucru cu menţiunea că, deşi este ortodox, este „român şi deştept”.

De asemenea, Nicolae Popovici a neglijat cu totul urmărirea procesului de unificare a celor două biserici, făcând chiar greutăţi misionarilor. Astfel, face greutăţi călugărilor de la mănăstirea Drăeşti şi stareţului Huma în munca lor de misionarism, mulţumindu-se să trimită la Patriarhie rapoarte despre reuşita muncii sale de întărire a unificării. La numirea noului vicar al Episcopiei Oradea, în persoana preotului revenit la ortodoxie Coman Andrei, episcopul a încercat să-l îndepărteze de la reşedinţa sa şi să-l instaleze la reşedinţa fostei Episcopii greco-catolice, dându-i lucrurile cu cea mai mică importanţă, pentru a-l compromite. Deşi în prezent i-a încredinţat vicarului Coman Andrei toate lucrurile cu caracter ad-tiv, totuşi Nicolae Popovici îşi impune punctul său de vedere, din care motiv vicarul Coman nu-şi poate exercita lucrările sale cu liberul său consimţământ, episcopul privind unificarea ca un „provizorat”, până la „schimbarea regimului”, pentru care motiv nu lucrează sincer cu preoţii reveniţi, având în general o atitudine rău voitoare faţă de cei reveniţi, împiedicând astfel actul unificării. De asemenea, în ceea ce priveşte antemisele (pânzele şi odăjdiile) necesare slujbelor, care au fost trimise de Sf. Sinod, pentru bisericile revenite, nu au fost împărţite acestor biserici pe motiv că, „dacă se va schimba regimul” să nu răspundă că a fost imprudent şi le-a dat. Când comisia economică a episcopiei a hotărât să dea câte un ajutor protopopiatelor mai sărace, episcopul Popovici a afirmat că, „nu se va da nici un ajutor nimănui, toate resursele fiind luate (ferme, păduri etc.). Dacă însă se vor schimba conjuncturile politice, după cum este de aşteptat să fie în curând, atunci vor fi din nou surse de venituri şi vor fi ajutate protopopiatele”.

La adunarea eparhială din 15 mai 1949, Nicolae Popovici a ţinut un discurs, afirmând printre altele următoarele:

„Biserica a trebuit să lupte adesea în cursul istoriei pentru apărarea autonomiei sale, din care curg ca dintr-un izvor drepturile şi libertăţile ei imprescriptibile. Căci stăpânirile de stat de pretutindeni au încercat adeseori prin măsuri arbitrare şi abuzive, să subjuge Biserica, să o stingherească în misiunea ei sublimă şi să o degradeze la rolul unui auxiliar politic, fie intern, fie extern. Biserica nicicând n-a consimţit şi nu poate consimţi să-şi trăiască viaţa în cămaşa de forţă a unor asemenea măsuri şi a luptat întotdeauna pentru distrugerea sau abolirea lor.

În această ordine de idei, trebuie să mărturisim, fără înconjur şi cu toată francheţea, că viaţa noastră bisericească se resimte mult şi dureros, de încercările cât mai frecvente şi mai îndrăzneţe ale unor factori externi de a se amesteca în treburile interne bisericeşti. Amestecul acesta a atins, ca proporţii şi gravitate, o măsură cu totul necunoscută până astăzi în istoria noastră.

După ce ierarhii bisericeşti, aceşti sfetnici înţelepţi şi credincioşi ai tuturor vremurilor au fost excluşi - acum pentru întâia dată în istoria neamului - de la opera de legiferare a ţării, toată legislaţia privitoare la problemele mari şi fundamentale ale Bisericii a fost făcută în mod unilateral, fără consultarea reală a ei şi cu desconsiderarea sau ocolirea dezideratelor ei legitime. O legislaţie „de nobis sine nobis”, căreia îi lipsesc temeiurile elementare ale democraţiei adevărate.

Nu e nici o mirare, că asemenea legi nu pot fi iscălite, din convingere de inimile noastre sau aprobate de conştiinţele noastre. Aşa am ajuns să avem un statut de organizare fără dezbaterea şi aprobarea Congresului Naţional Bisericesc, o lege a Cultelor fără cunoştinţa Sinodului Plenar, desfiinţări de eparhii istorice fără avizul celor competenţi, adunări eparhiale fără votul poporului, numiri de protopopi după sugestiile străine şi duşmănoase ale celor străini de neam şi credinţa noastră, o lege a învăţământului cu scoaterea brutală a religiei împotriva voii masive a maselor populare şi atâtea şi atâtea altele.

Preoţii noştri, iubiţi şi mult încercaţi trecând în multe locuri peste ironiile ieftine şi peste criticile inconsistente şi şubrede ale unor pretinşi intelectuali de la sate şi oraşe ca şi peste piedicile unor extremişti prea zeloşi şi provocatori au adunat în jurul altarelor străbune copiii neamului - nădejdea de mâine a ţării - pentru a-i învăţa legea lui Dumnezeu, legea vieţii, legea virtuţii, legea sfinţeniei.

În această ordine de idei ne oprim atenţiunea pentru o clipă şi asupra credincioşilor noştri majori, îndeosebi de la oraşe, funcţionari, profesori, militari, meseriaşi şi aşa mai departe. Dorim şi cerem ca şi pe seama acestora să fie asigurat în mod real - prin înlăturarea oricăror presiuni morale şi a oricăror impedimente artificiale, cum sunt „muncile voluntare, conferinţele, cinematografele, programe artistice şi sportive, cu participarea obligatorie, fixate exact în timpul orelor de slujbă - repausul duminical şi exerciţiul nesupravegheat şi nesupărat al îndatoririlor religioase”.

În ziua de 6 iunie 1949, Nicolae Popovici venind la Ministerul Cultelor pentru a discuta cazurile unor preoţi şi cerând să i se pună la dispoziţie corespondenţa secretă a Ministerului, ceea ce directorul cadrelor Dobocan Ioan a refuzat, episcopul a replicat furios: „D-le Dobocan îţi dai d-ta seama că 80% din conducere este în mâna jidanilor şi a ungurilor? D-ta eşti român şi nu jidan şi ar trebui să te porţi în consecinţa”.

În altă ocazie faţă de mai mulţi prieteni, Nicolae Popovici a afirmat: „Trăim vremuri grele şi trebuie fiecare român să fie salvat. Trebuie să-l salvez chiar pe ucigaşul tatălui meu, dacă este ungur, pentru ca să fim mai mulţi. Azi suntem foarte puţini, căci ne-au năpădit străinii care ne conduc. Majoritatea politicienilor noştri sunt închişi, intelectualii sunt pe drumuri, fără slujbe, fără posibilităţi de existenţă, iar la cârma ţării şi în posturi înalte sunt numai străini. Până şi cea mai românească instituţie, Armata a fost împăienjenită de străini. Un jidan a intrat civil pe poartă şi a ieşit căpitan (făcând aluzie la Securitate)”.

În cursul lunilor iulie şi august 1949, Nicolae Popovici a vizitat mai multe comune din jud. Maramureş, ţinând predici cu caracter şovin şi ostile regimului democrat. Astfel, în acest sens a ţinut în com. Ieud-Maramureş o predică, declarând că «unificarea s-a făcut pentru a uni pe toţi românii, a împiedica pe alţii să stăpânească ţara şi pentru a asigura stăpânirea românilor din ţara lor».

Tot astfel în comuna Cuhnea-Maramureş a declarat Comitetului Provizoriu al comunei, venit să-l primească, următoarele: „Drumurile noastre nu duc împreună, noi mergem pe un drum, iar autorităţile pe un altul, totuşi ne pare bine, când se găseşte câte unul care se întoarce de pe acel drum la al nostru”. La mănăstirea Moisei-Maramureş, Popovici a declarat că: „Deşi am întâmpinat multe greutăţi prin legitimările ce mi s-au făcut de către autorităţi, totuşi am venit să mă rog pentru cei bogaţi şi cei săraci” îndemnând credincioşii să-şi păstreze credinţa şi obiceiurile, căci creştinismul nu-l va putea învinge nimeni, adăugând că „mulţi nebuni au încercat, atât în trecut, cât şi în zilele noastre de a împiedica drumul creştinismului”.

La 9 noiembrie 1949, Popovici a primit vizita episcopului Nicolae Colan al Clujului, care l-a sfătuit să primească scaunul episcopal de la Galaţi, la care Popovici a replicat că el rămâne dârz pe poziţie şi va face ceea ce crede de cuviinţă, deşi este înconjurat de spioni.

La 10 noiembrie 1949, după hirotonisirea unui grup de tineri teologi, Popovici le-a cerut să fie tari şi orice ar veni şi orice s-ar întâmpla cu el, să privească cu sânge rece viitorul şi să-şi dea seama că Biserica va ieşi întărită din încercările ei.

La şedinţa Consiliului Eparhial din 11 noiembrie 1949 ce a avut loc la Oradea, cu care ocazie protopopul Magdău din Sighet a raportat că Sfatul Popular, care a ocupat clădirea fostei Episcopii de Maramureş cere protopopiatului ca, camera capelei să fie evacuată şi odoarele transportate la o biserică din acea localitate, Popovici auzind aceasta s-a ridicat în picioare şi a rostit următoarele: „Nu cedăm, nu dăm nimic. Dacă vor îndrăzni să ne evacueze, va veni vremea ca tot ei să le ducă înapoi cu mâinile lor şi cu spinarea lor. Nici nu cred ei ce aproape sunt acele clipe”.

Discutând cu preotul Marin Păunescu, scurt timp după aceea, Nicolae Popovici a afirmat textual următoarele: „Ştii d-ta părinte Păunescu, unde va fi cea mai lungă coadă? Nici la pâine, nici la altceva, toate vor trece atunci, ci la gaura de şarpe. Nici în gaură de şarpe nu vor scăpa, căci vor fi mulţi şi gaura va fi foarte strâmtă.

Că mâine îi vine lui Czeller, ca şi lui Rabinovici, Mihalka şi alţii care au fost daţi afară din partid. Datorită lor, datorită şovinismului avem în ţară un permanent spirit de ură ascunsă între naţionalităţile conlocuitoare pe deoparte, iar pe de altă parte între diferitele instituţii de stat şi Biserica ortodoxă. Ura Guvernului sau a Ministerului se datorează jidanilor şi ungurilor de la Oradea, care nu pot să mă sufere şi care sunt animaţi de un şovinism feroce.

Ştii care e cea mai ultimă noutate? Arestarea lui Takacs, ministrul minorităţilor din Ardeal, cu încă mulţi alţii după ei; să vezi ce va urma după asta la Oradea şi în alte părţi. Toţi sunt în completă descompunere şi le vine ceasul cât de curând”.

Relaţiile cu funcţionarii sunt pline de atitudine de comandă, episcopul neadmiţând să stea de vorbă cu organele sindicale. În schimb, ajută familiile unor indivizi cercetaţi pentru activitatea lor antidemocratică, cum este cazul funcţionarei Petrugan Maria, căreia i-a plătit spezele de deplasare la Cluj, într-un pretins interes de serviciu, numai pentru ca aceasta să poată asista la procesul soţului ei, legionarul Ioan Petrugan.

Într-o şedinţă plenară a episcopiei a dat afară pe reprezentantul sindical, pentru că acesta nu era de acord cu numirile şi avansările pe care episcopul le făcea fără avizul celorlalţi.

În relaţiile sale cu credincioşii, Nicolae Popovici încearcă să obţină avantaje materiale nelegale, cerând de exemplu taxe mari pentru a dispensa în caz de căsătorie rudeniile de gradul V şi VI.

În ultimul timp, Nicolae Popovici a trimis diferite adrese către Consiliul de Miniştri, Ministerului Cultelor şi Patriarhiei, prin care le acuză de „imixtiuni” în afacerile interne bisericeşti şi „călcarea” sfintelor canoane, adrese care conţin aluzii nepoliticoase la adresa regimului nostru, episcopul urmărind prin aceasta să-şi strângă „material pentru mai târziu”, pe baza cărora să-şi poată justifica motivul pentru care a ajuns în conflict cu autorităţile de Stat.

La predica ţinută cu ocazia Anului Nou, Nicolae Popovici a ţinut o predică deosebit de instigatoare, afirmând printre altele următoarele: „O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane şi atomul, ca urgia războaielor să nimicească mii de oameni şi tot ce s-a clădit. Ştiinţa şi cultura în această epocă a fost şi este în slujba omului pământesc şi nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit şi va suferi lumea. Nu avem lipsă de ştiinţă de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertate trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 ani, dar nădăjduim că 50 ani ce vor urma şi îndeosebi anul 1950, anul sfânt, va aduce după Sf. Scripturi slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor, care au pierdut moşiile, casele, libertatea şi care au pierdut sufletele. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu.

Părinţi!, să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenuri sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă.

Aduceţi-i în biserică, că aici primesc educaţia care-i place lui Hristos.

Trimitem binecuvântarea ostaşilor noştri care nu sunt lăsaţi în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitaţi şi să vă rugaţi şi să aveţi curaj să urmaţi pildele marilor înaintaşi ai noştri, a lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Horia, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu şi alţii, mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viaţa voastră.

Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frăţeşti prin fapte şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum iubeşte tatăl pe fiul şi reciproc.

Trimitem binecuvântarea celor întemniţaţi, celor în suferinţă, celor care au pierdut speranţele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: Sus inimile că este mântuire, dar numai atunci dacă vă veţi ruga şi veţi cere”

În ziua de 6 ianuarie a.c. [de] Bobotează, după-amiază episcopul Nicolae Popovici a ţinut o predică spunând printre altele, că anul 1950 este anul hotărâtor, când toţi cei fără Dumnezeu vor pieri, iar cei neîndreptăţiţi vor fi îndepărtaţi.

(ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol 1, f. 31-37. Document reprodus în lucrarea Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, ediție îngrijită de George Enache și Adrian Nicolae Petcu, Editura Partener, Galați, 2009, pp. 123-128)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii