vezi galerie foto (5 foto)
Nicolae Purcărea
"Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea: rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!"
  • 13 Decembrie 1923
  • Brașov
  • contabil
  • 20 ani
  • Brașov, Văcărești, Piteşti, Poarta Albă, Caracal, Craiova, Peninsula (Valea Neagră), Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, Lățești
  • 25 Septembrie 2015
    • Țara mea de basm. Rostuirea artei populare
    • Urlă haita... Pitești, Canal, Gherla, Jilava, Aiud

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

M-am născut la data de 13 decembrie 1923, în Braşov, fiul lui Nicolae şi Maria.

Tatăl meu a fost birjar, iar mama casnică. Am fost doi fraţi. Şcoala primară am efectuat-o la Braşov, apoi am urmat patru clase la Liceul Andrei Şaguna, după care am trecut la Liceul Comercial din Braşov, unde am devenit bacalaureat în toamna anului 1944.

 

În anul 1944 m-am înscris la Academia de Înalte Studii Economice a Universităţii din Cluj, refugiată la Braşov.

Nu am putut să o termin, fiind victimă a arestărilor şi apoi a detenţiilor comuniste. După eliberarea din lunga detenţie comunistă, am fost repartizat la Baza de aprovizionare tehnico-materială din Braşov, apoi din 1969 până în 1972 la Centrala Industrială Autocamioane şi Tractoare, de unde am fost dat afară pentru trecutul meu politic şi reîntors la Baza de Aprovizionare pentru Industrii din Braşov având funcţia de merceolog, iar în anul 1985 am ieşit la pensie.

M-am căsătorit în anul 1957, septembrie 29. Pe soţia mea am cunoscut-o în Bărăgan, unde mă aflam deportat cu domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti. Soţia mea, Eugenia Fuică era şi ea deportată, studentă fiind la Iaşi, la Facultăţile de Drept şi Artă Dramatică – secţia regie.

Am convieţuit până în 1984, când a decedat, la 7 ianuarie 1984, după care nu m-am mai căsătorit. Nu am avut copii. Convieţuirea noastră a fost desăvârşită. Datorită unor principii prea austere, nu m-am mai recăsătorit.

Domiciliul nostru a fost la Braşov în actuala casă părintească, pe care în 1974 – 1975 am modificat-o şi în care trăiesc şi acum.

Am transformat casa într-un mic muzeu, datorită faptului că, înzestrat de Dumnezeu cu ceva talent în ale cioplitului lemnului, pe care l-am perfecţionat în mod autodidactic, am reuşit după o muncă titanică şi multă dăruire să devin unul din maeştrii creatori ai ţării în artă populară, ajungând în perioada 1993-1996 preşedinte al Asociaţiei Creatorilor Populari din România, invitatul şi reprezentantul de onoare al ţării la multe muzee din ţară, apoi în Franţa şi în America. Actualmente sunt profesor la Colegiul Naţional Andrei Şaguna din Braşov, unde împreună cu alt coleg conduc un cerc de elevi numit Minisatul Sfântului Andrei, cerc cunoscut de asemenea atât la Bucureşti de către Muzeul Satului şi Muzeul Ţăranului, cât şi la Sibiu, fiind luat drept prototip de activitate extraşcolară.

De şapte ani de când am constituit acest cerc, împreună cu profesorul Sorin Apan, mă bucur atât de dragostea şi respectul copiilor cât şi de cel al părinţilor, deoarece lecţiile noastre sunt pline de educaţie patriotică, legate de tradiţie şi de tot ceea ce are sufletul ţăranului mai bun.

Şi aşa am ajuns la 80 de ani, în ianuarie 2004. Am fost sărbătorit, în cadrul Muzeului de Etnografie din Braşov, cu onorurile cuvenite unei personalităţi de înaltă valoare, la care în afară de personalităţile oraşului, au fost prezenţi reprezentanţii muzeelor din Bucureşti şi subsecretarului de stat al Ministerului Culturii. M-am bucurat de asemenea de-a lungul anilor, drept rezultat al dăruirii mele pentru arta populară, de multe recompense, diplome şi premii: premiul I pe ţară, în anul 1995, la expoziţia naţională de la Teatrul Naţional din Bucureşti, premiul Dimitrie Gusti, al Academiei Române, în anul 2000 şi alte multe premii.

Drept răsplată a contribuţiei mele în păstrarea şi valorificarea artei populare am fost primit în Academia Artelor Tradiţionale din Sibiu, fiind apreciat, respectat şi iubit de toţi cei care îşi aduc obolul pe altarul artei populare.

Un lucru pe care trebuie să-l menţionez este acela că datorită cioplitului în lemn eu mi-am găsit libertatea atât sub aspect fizic cât şi psihic. Fizic, am fost atenţionat de securitate că atâta timp cât îmi văd de cioplitul lemnului ei nu au nimic cu mine. Psihic, datorită preocupărilor mele şi studiilor ce le făceam în domeniul etnografiei, reuşeam să ignor, să evadez din cotidian, din lumea în care trăiam şi să devin liber.

Am fost anticomunist, ca marea majoritate din tinerii generaţiei mele. La vârsta de 17 ani, pe când eram în clasa a VII-a (azi clasa a Xl-a) de liceu, s-a născut revolta faţă de samavolnica stăpânire şi ocupare de către URSS a Basarabiei, partea de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Iar Ungaria nu numai că ne-a luat o parte din Ardeal, dar a comis atâtea atrocităţi.

Drept urmare a dezastrului naţional, care a desfiinţat România Mare, alături de generaţia mea de tineret şcolar şi universitar, împreună cu marea majoritate a întregului tineret al ţării, am devenit antisovietic şi anticomunist şi m-am alăturat acelora care prin vorbă, prin faptă, manifestau această atitudine.

În toamna anului 1945, m-am înscris la Academia Comercială din Braşov. Aici cu alţi mulţi colegi de facultate ne-am opus ascensiunii comuniste, care prin UNSR-ul comunist vroia să se impună, dar s-a lovit de rezistenţa studenţilor grupaţi în asociaţia studenţească Andrei Mureşianu.

Conferinţe cu caracter naţionalist, seminarii pe aceeaşi temă, prelegeri ale profesorilor, toate aveau rolul de a se opune concepţiilor comuniste, ateiste şi antinaţionale.

Majoritatea studenţilor erau naţionalişti prin educaţia primită de acasă, de la şcoală sau din armată. Mulţi erau veniţi de pe front sau chiar din închisoare. Mă aflam pe atunci, student fiind, în primele rânduri, adică în comitetul de conducere al asociaţiei Andrei Mureşianu.

În vara lui 1947, câţiva membri ai UNSR – precum Micloş şi I. Lupu, mă forţau să mă înscriu în asociaţia lor. I-am refuzat. În această situaţie m-a prins anul 1948, luna mai, când au început marile arestări, deci şi a studenţilor cu atitudini anticomuniste.

Pe data de 15 aprilie, am fost căutat de doi agenţi acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reuşit să scap şi am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit şi de umbra mea. Nopţile mele erau albe, zilele, un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul D. Apostol, luase drumul muntelui.

Viaţă de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranţe pentru cauza măreaţă în care ne înregimentasem. Eram urmăriţi, înconjuraţi de trupele securităţii, trebuia să fugim dintr-un munte în altul. Tot prin trădare am căzut. Încercuiţi fiind de trupele securităţii, frunzişul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire, câţiva care au deschis focul, au fost împuşcaţi. Până la urmă tot am fost prinşi.

Au urmat anchetele, cu torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare.

Anul 1949, luna iunie, la securitatea din Piteşti, în nişte celule mici, joase, umede! După anchete, la penitenciarul din Piteşti şi de aici, după întocmirea dosarului la penitenciarul din Craiova. Am fost condamnat la şapte ani închisoare.

De la Craiova, în primăvara lui 1950, am fost dus la penitenciarul din Piteşti, unde erau adunaţi toţi studenţii, în vederea aşa-zisei “reeducări”, prin tortură, prin dezumanizare, prin robotizare “à la Makarenko”.

De Sf. Nicolae 1950, eram într-o cameră la subsol, a intrat Ţurcanu. Toată lumea a amuţit, parcă paralizată de această apariţie. Ce a urmat, toată lumea ştie.

Durerile mari sunt mute, bătăile duse până la ultimul resort: apoi nebunia. Dar cine poate înţelege şi ce rost mai are…

“Moara dracului”, cum spunea Eugen Măgirescu, funcţiona; oamenii erau băgaţi la măcinat, dar ceva bun nu a ieşit… doar morţi, înnebuniţi, dezaxaţi, robotizaţi.

Am trecut prin toate, ca după 7 luni, în iunie sau iulie am fost scoşi în vederea formării unui lot, care să plece la Canalul Dunărea-Marea Neagră.

Şi pot mărturisi că dacă destinul m-a aruncat în acel iad, Dumnezeu m-a ajutat să ies cu sufletul curat, cu fruntea sus, să pot privi pe om în ochi, dar …cu o imensă durere în suflet, cu un proces psihic, care mă va urmări toată viaţa: cum a fost posibil şi se va mai repeta? Răspund: se va repeta, căci omul e cea mai hidoasă fiară.

La canal, pentru că eram prea slăbănogi (după o lună de refacere, aveam 40 de kg) am fost duşi la grădina de zarzavat a Gospodăriei Mamaia. Brigada noastră căpătase numele de “Slăbănogii din Capernaum”

Şi apoi trecuţi la alte munci, tot mai grele; la “mustaţă”- şantier unde se spărgea piatră; la roabă, la târnăcop, la rangă, la încărcat vagoneţi, la săpat în “ciulasă” – chiar pe fundul gropii. Norma: “dă-i până mori” şi au murit cu sutele, cu miile; de la un cap la altul, de la Cernavodă la Taşaul – mormânt lângă mormânt, fără cruci.

Oare cum ar fi viaţa de ocnaş? O ştim de la fraţii noştri.

Spre toamna lui 1951 am fost dus la Craiova - pentru un proces -, dar am poposit în carantină la Piteşti. Am crezut că sunt trimis disciplinar, căci o rupsesem cu cei din Piteşti (studenţii aveau obligaţia să continue demascarea oriunde s-ar afla). În carantină, 10 zile, aşteptam zi şi noapte să se sloboade Ţurcanu şi să mă toace, să mă toace, să mă omoare şi să-mi zică: Cruşea ta de bandit, ai trădat marea cauză a demascării. Dar n-a fost aşa, am plecat la Craiova, unde am stat până în primăvara lui 1952, am trecut prin Piteşti şi apoi dus la Jilava.

La Jilava, am ieşit la raport să fiu trimis la mină, dar fără rezultat, căci am fost trimis la Gherla. De ce mi-a fost frică nu am scăpat.

Gherla, vara 1952. Aici era să-mi las oscioarele.

Trebuie să menţionez un lucru. Ordin de la Ţurcanu, şeful reeducării: dacă scoateţi un cuvânt despre Piteşti, vă omor! Or eu, cum am plecat din Piteşti, am şi vorbit. Dădusem la Canal de nea Vasile Gârneţ, vecin de stradă, de la noi, căruia i-am povestit tot ce era la Piteşti. Când am ajuns la Gherla (mare noroc am avut, Ţurcanu era luat la Bucureşti) se cunoştea poziţia mea, iar Mărtinuş (cel ce rămăsese în locul lui Ţurcanu) la câteva zile după ce am fost scos de la carantină şi dat la atelierul de pir, mă înşfăcă de guler şi îmi zise: “Măi, banditule, ştim ce rahat ai mâncat, pe unde ai umblat, dar vei plăti cu vârf şi îndesat”. Şi am plătit-o.

Lucram la vopsitoria de dulapuri împreună cu Ion Sadovan, căruia i-am povestit tot. Dar eu nu ştiam că el avea o codiţă, pe Petrică Cojocaru – bănăţean de-al lui, care bineînţeles a informat despre ce spun eu.

Într-o seară, septembrie 1952, am fost luat cu pătura (asta însemna mutare) şi dus la o celulă, la parter, unde era locotenentul de miliţie Avădanei.

“Banditule, ştii de ce te-am chemat?”

N-am mai avut timp să răspund, căci o labă de-a lui m-a trântit la pământ, ca apoi cizmele să-mi deznoade măruntaiele şi coastele. “Ai trădat marea cauză a demascării, urla el la mine, la izolare cu tine!”

Izolarea era la Zarca Gherlei un pavilion izolat, unde erau duşi TBC- iştii care mureau, iar sus la etajul doi era izolarea, camere de pedeapsă. O celulă mică, cu geam de fier, cu ochiuri sparte, fără nimic în ele, cu vântul şi apoi crivăţul de iarnă, ce ne ţinea de urât. Mâncarea: o zeamă mai străvezie ca apa, căci eram în postul Festivalului Mondial al Tineretului de la Bucureşti, din vara anului 1953.

Un lucru menţionez: săptămânal venea Avădanei în control. La uşa mea se tot oprea: “Ai trădat marea cauză a demascării. Banditule!” Şi pumni şi picioare se opinteau în bietele mele oscioare, încât un vecin îmi spuse mai târziu: “Când auzeam cum te loveşte, îmi sărea mie inima de la loc.”

După câteva luni, T.B.C.-ul şi-a găsit şi în mine sălaş, nu mă mai puteam ridica, vedeam negru în faţă şi în loc de salivă ieşea sânge. Mă luptam cu frigul, nu aveam nici o zdreanţă de pătură, doar o scurtă, în care nu încăpeam. Zama chioară pe care o primeam nu ţinea de foame. Totul era prea străveziu în mine. Deja viaţa mea era terminată, eram o mortăciune. Dar nu huleam, nu blestemam, ci mă rugam lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu mi l-a trimis pe nea Jenică Bărbier, ţăran din Bacău, mic, îndesat, bine făcut, dar pentru că era hâtru, cu limba ascuţită, îi tot pişca. Ca să scape de el, l-au băgat la izolare. Peste mine. Iar el, cu sufletul mare m-a readus la viaţă: a avut grijă de picioarele mele, care erau îngheţate, căci am uitat să vă spun, iarna lui 1952-53, mare şi viforoasă a mai fost; nămeţi mari, care mi-au astupat spărturile din geam, dar eu eram sloi, frig, rece, apa din hârdău îngheţată, şi pe barbă şi mustăţi ţurţuri atârnau.

Nea Jenică m-a descălţat, mi-a frecat picioarele, mi le-a tot mişcat, apoi şi braţele, şi apoi împleticitul meu trup era pus în mişcare. “Hai să jucăm o horă”, spunea el, ba în glumă, ba mai serios. Dar eu abia mă ţineam de perete. Şoareci nu mai erau, muriseră de TBC. Doar păianjenii îmi mai ţeseau pânze iluzorii.

Şi aşa au trecut 7 luni, când într-o zi, gardianul ne ordonă să ne luăm bagajele şi să coborâm (bagajele erau o bocceluţă cu câteva zdrenţe).

Jos, în curte, toată lumea în careu. Directorul Petrache Goiciu, cu mâna ridicată: “Uitaţi-vă la ei, cine-o face ca ei, ca ei să păţească.” Or noi, cei câţiva muribunzi (mortăciuni, cum a spus apoi un frate) ne luptam cu nămeţii imaginari, căci picioarele nu ne ascultau. Şi mai departe, Petrache Goiciu: “Dar azi îi iertăm, căci a murit tovarăşul Stalin.” A vrut Dumnezeu ca pe Stalin să-l mai trimită să vadă ce-i prin Iad.

Şi apoi sunt dat la tinichigerie, după ce în prealabil, am avut cu Juberian o discuţie nu prea amicală. Şi am lucrat până în 1955, când datorită evenimentelor din Elveţia (moartea lui Şeţu) am fost băgaţi la camere, dar nu înainte de a trece pe la microradiografie, care m-a depistat cu TBC. Am trecut la o cameră pentru bolnavii de TBC.

Anul 1956, urma să mă eliberez. Am fost adus mai întâi la Codlea, apoi la securitate, pentru a mi se verifica nivelul politic. Bineînţeles, rezultatul a fost trimiterea mea în Bărăgan, la Lăteşti, cu domiciliu obligatoriu. Aici, căci Dumnezeu le aranjează pe toate, am cunoscut-o pe cea care urma să-mi fie soţie, pe Gica Fuică, şi ea studentă la Iaşi, care făcuse opt ani închisoare.

În 1957, ne-am căsătorit, ca în toamna lui 1958 să fim din nou arestaţi şi duşi în lagărul de la Culmea, lângă Ovidiu.

Câte nu se pot povesti despre viaţa noastră din Bărăgan. Trăiam într-o armonie sufletească desăvârşită. Eram liberi pe o rază de 15 km. Puteam să vorbim unul cu altul, să lucrăm. Eram tinichigiul satului. Ziua la munci necalificate, seara băteam tablă şi primeam un ciur de mălai, o cană de lapte, câteva ouă.

Lângă mine, doamna Mareşal Antonescu, în spate, doamna Lilica Codreanu, mai încolo, prof. dr. I.V.Georgescu, de la Teologia din Bucureşti, Bucur Stănescu şi alţii.

Aveam gospodărie, păsări, porc şi capră. Am lăsat tot, doar trei cămăşi, trei izmene, trei ciorapi. Atât ne-au dat voie să luăm. Soţia, lângă mine în maşină, se plângea că pisica se va prăpădi. Zile senine, zile amare.

La Culmea, într-o baracă, lângă 100 sau mai mulţi. Iarăşi gardieni răi, iarăşi bătăi, iarăşi munci ce nu se mai terminau. Aici venea lunar o comisie de la Interne şi pentru că nu au putut să ne însceneze un nou proces, cu ameninţări, cu ademeniri, culegeau informatori.

Şi astfel au ajuns şi la mine. “D-le, dumneata ai un mandat din care mai ai de executat 12 ani. Dar! (acest dar a căzut ca plumbul,) noi îl putem rupe, dacă…” Am scăpat un zâmbet, căci ştiam ce urmează.

“De ce zâmbeşti?” mă întrebă colonelul.

“Pentru că ştiu ce urmează”, am răspuns. Şi apoi, după un repaos, am răspuns şi eu cu un… dar: “Dar nu sunt eu omul dumneavoastră.”

“Du-te, te mai gândeşte.”

Şi iar, peste o lună, aceeaşi poveste. Şi atunci, au schimbat foaia. Vorbe grele, rele, ameninţări.

Tetea (aşa-i ziceam noi, cei mai apropiaţi d-lui prof. I. V. Georgescu) îmi spunea: “Ce te frămânţi, o dată ce ai luat o hotărâre”.

În cele din urmă, supăraţi, că un nebun dă cu piciorul vieţii, colonelul îmi strigă: “Banditule, te bag în lanţuri şi te trimit la Aiud!”

Şi iată, într-o seară, eram la Periprava – Grindu – când sunt chemat şi pus în lanţuri. În zori, nu se făcuse ziuă, am fost dus la debarcader şi pe un vas de călători, am pornit spre Galaţi. Era încă întuneric, zgomotul lanţurilor stârnea ecouri sinistre în sufletul călătorilor. “Cine ştie ce criminal o mai fi şi ăsta.” Şi vorbe rostite-n surdină, aduceau a sudalmă, estompau zgomotele metalice ale lanţurilor mele. Dar apoi, peste câteva ore, cer paznicului să mă ducă afară. Iar zgomote de lanţuri, iar vorbe în surdină, iar fiori osânditori.

La uşă, un om tuns (un hoţ eliberat de la Chilia Nouă) mă-ntreabă în şoaptă: “Unde?” “Aiud”, răspund.

Când m-am întors, stupoare: toată lumea în picioare, cu o bucată de pâine, cu o fructă, cu ceva, se întindeau, mi le ofereau.

Paznicii, speriaţi, au încărcat armele (erau 6 paznici). “Ce-ai făcut, banditule?” Am dat neputincios din umeri, dar am înţeles schimbarea. Cel de drept comun transmisese sălii: “Nu e criminal, e deţinut politic.” (El ştia ce e Aiudul.) Mai târziu, am scris un articol: “Revolta de pe vas”. Toţi călătorii aveau pe cineva în închisoare (aşa-zişi aurari lipoveni, prinşi cu aurul în stupi) şi astfel au fraternizat cu mine. Nu mai eram deţinut şi nici în lanţuri nu mai eram. Sufletul meu căpătase aripi. Eram eu eroul lor, ce vis frumos, câtă înaripare mi-a trezit!

Ajuns la Galaţi, datorită dosarului pe care scria: “pedeapsă, lanţuri”, am fost izolat într-o celulă. Aveam o rană mare, nepansată, în spate, primită la Culmea, în urma unei infecţii. Spatele meu arăta de parcă aş fi avut o cocoaşă. Aruncat la camera mortuară, după 3 zile, văzând că n-am murit, mi-au tăiat-o pe viu. A ieşit o găleată de puroi şi apoi mi s-au pus pansamente, când mă scotea “d-nul şef” la infirmerie. Şi aşa am plecat. Cum m-am vindecat, cum s-a închis rana, nici astăzi nu ştiu.

De la Galaţi, la Jilava, iar după 8 luni de lanţuri, la Aiud… De aici m-am eliberat în anul 1964.

La Aiud, altă reeducare, altă farsă, alte convulsiuni, zbateri, vorbe mai puţin frăţeşti, ce cădeau între fraţii aceleiaşi suferinţe, aceluiaşi ideal. Dar ca şi la Piteşti, cum poate judeca omul, când este rob, când e neom, când este ieşit din normalitate?

Pedepse, izolări… Şi după ani, scos la muncă: eram zidar, sobar, eram de toate.

Anul 1964, anul de graţie. Dumnezeu, pe care nu L-am uitat nici o clipă, ne-a ajutat, am scăpat; am scăpat dintr-o oprelişte, în lagărul cel mare, care este ţara.

Anii s-au scurs, cu bune, cu rele, cu suişuri, cu căderi.

Anul 1989 – schimbarea.

Dar peste jertfele, peste suferinţele noastre, o şleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe ţară, iarăşi ne-a robit.

(Nicolae Purcărea, Braşov, 20 august 2004 -  România unește-te!, text îngrijit de Florin Palas)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Pavel Silviu » 29-09-2015 15:26

S-a stins din viata la aproape 92 de ani,nasul nostru de cununie,un om integru care nu a fost invins de inchisorile comuniste,un om de o mare bogatie sufleteasca,un nationalist convins care a trait si a luptat pentru binele Romaniei. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Pavel Silviu

  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#2 doru1943@yahoo.com » 28-09-2017 08:10

Eroii n-au varsta, de multe ori sunt anonimi, ici, colo, cate un tovaras de suferinta isi mai aminteste...! Vremurile de acum vor stergerea acestor repere ale demnitatii si luptei neamului romanesc pentru Libertate si Hristos ! Dumnezeu,sa il odihneasca pe cioplitorul de troite,de semne ale prezentei noastre crestin ortodoxe!

doru1943@yahoo.com

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii

Login cititori