Nicolae Steinhardt, un om de excepție

Pe Nicolae Steinhardt l-a copleșit Rohia. El nu mai întâlnise în alte mănăstiri atmosfera pe care a găsit-o aici. De aceea nu vorbește prea multe despre mănăstirea Rohia.

„Mă sfiesc„, spune el, „să vorbesc despre acest loc, care mă copleșește. Aici mi-am găsit eu ceea ce căutam de-o viață întreagă. Aici simt că este capătul drumului meu. Aici, la Rohia, alături de acești frați și monahi am învățat să gândesc altfel decât gândesc oamenii obișnuiți. Aici am găsit eu tipul monahului așa cum mi l-am închipuit dintotdeauna, dar pe care nu l-am găsit nicăieri până aici.

Am rătăcit prin toată lumea și am fost și în paradis și în infern, socotindu-mă foarte matur în toate, însă aici am putut să mă contopesc cu această obște, să mă simt una cu părinții și cu frații de aici, să mă rog, dar și să glumim împreună. Acești viețuitori m-au învățat că a fi creștin, a fi monah nu înseamnă să fii încrâncenat, nici speriat, nici ascet de dragul ascetismului, ci să fii om, așa cum Iisus Hristos, după ce a acceptat să se întrupeze, a acceptat condiția de om, a fost om în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Ei, frații de aici, au învățat de la înaintașii lor să încerce în modul cel mai cinstit să fie și în fața oamenilor ca și în fața lui Dumnezeu. Aceasta a fost noutatea pe care am învățat-o la Rohia și aceasta m-a cucerit.

Am început să gândesc altfel de când am venit la Rohia. Am început să privesc lumea cu alți ochi. S-a petrecut în mine ceva ce mi-a completat harul și bucuria pe care am trăit-o după ce am primit botezul în pușcărie și am devenit creștin„.

Nicolae Steinhardt a fost trimis la mine, la Cluj, de către Constantin Noica, ca să-i dau un răspuns la dorința pe care Steinhardt și-o mărturisise în fața prietenului său, și anume de a găsi o mănăstire în care să se facă monah.

Venind la mine la Cluj, eu nu i-am spus prea multe, ci l-am trimis la Rohia, după care el avea să decidă. Doi-trei ani, toamna și vara, a vizitat mănăstirea. După aceea a venit la mine și mi-a spus: „Rohia își are farmecul și frumusețea ei. Prin fiecare anotimp își arată farmecul său. De aceea m-am hotărât să intru în această mănăstire, dacă îmi dați binecuvântare și aprobare să mă primească acolo„.

Eram conștient la ce mă expuneam și, în același timp, expuneam și mănăstirea. Dar am răspuns fără nici o ezitare că sunt de acord ca Nicolae Steinhardt să fie primit la Rohia. Sigur că un timp am avut probleme cu organele de ordine și de la Cluj, și de la Baia Mare, dar și în acest caz le-am răspuns autorităților să nu se îngrijoreze, pentru că la Mănăstirea Rohia toți bolnavii se fac sănătoși, toți oamenii bolnavi se liniștesc și prețuiesc libertatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Așa că nu este cazul să se îngrijoreze nimeni că acest om, pe care, după cum se știe, îl prețuiesc mulți oameni serioși din țară și mai ales din străinătate, care ar fi foarte bucuroși să-l aibă în mijlocul lor – și chiar i-au și propus când a făcut o vizită în Apus să rămână într-o mănăstire de acolo, dar Nicolae Steinhardt a refuzat categoric și nu a acceptat să semneze o declarație de simpatie, cum i s-a cerut, ci a spus: „Eu mă reîntorc în țara mea, la mănăstirea mea săracă de la Rohia„, refuz ce l-a costat expulzarea imediată de la mănăstirea care-l ținuse ca pe palme – , se va stabili în acea mănăstire maramureșeană.

Știam aceste lucruri de la Nicolae Steinhardt, și atunci am spus autorităților: în timp ce alții îl curtează, noi să-l alungăm? Acest lucru nu este îngăduit, pentru că îl facem spre paguba țării noastre și a poporului român, care este cel mai ospitalier și tolerant popor din lume.

Un alt moment interesant al legăturii mele cu Nicolae Steinhardt a fost după ce a îmbrăcat haina de călugăr, el care știa regula din mănăstirile răsăritene și apusene că, după ce ai depus legămintele de monah, nu mai ai dreptul să faci ceea ce vrei tu, ci ceea ce îți poruncește Avva, care răspunde de sufletul tău. Steinhardt, care era foarte riguros când era vorba de ordine și disciplină, a venit la mine și mi-a zis: „Acum, după ce am îmbrăcat haina călugărească, mai am dreptul să scriu ca și până acum?„. La această întrebare i-am răspuns: „Nu!„.

După ce l-am lăsat câteva clipe să trăiască acest cuvânt, poate neașteptat sau prea sever pentru dânsul, am continuat: „Nu, părinte, nu ai voie să scrii, cum zici, ca și până acum” și ridicând glasul, am strigat: „Nu ai voie să scrii ca și până acum, ci să scrii mult mai mult. Să scrii mereu, aceasta este ascultarea pe care ți-o dau eu„. Uluit aproape, și în același timp încântat, mi-a mulțumit și m-a întrebat în continuare: „Dar ca monah ce am voie să scriu?„. „Ce dorești, ce te va îndemna cugetul tău, cu ce te va lumina Dumnezeu„, i-am răspuns. „De aceea, frate Nicolae, scrie nu ca și până acum, ci mult mai mult. Ce? Nu mă întreba pe mine. Scrie tot ceea ce te va inspira harul pe care-l ai.„

Nicolae Steinhardt a fost un evreu fără de vicleșug, așa cum am spus și în cuvântul pe care l-am rostit la înmormântarea lui, la începutul lunii aprilie din anul 1989, cuvânt pe care l-am rostit în fața prietenilor lui, scriitori, poeți, gânditori, oameni de cultură, oameni de mare preț. De acești oameni, ce au venit la înmormântarea lui Steinhardt, le era frică autorităților. De aceea, la moartea părintelui Steinhardt, am avut din nou de întâmpinat opoziție din partea autorităților de-atunci. În după-amiaza zilei de vineri când s-a anunțat moartea lui Nicolae Steinhardt în spitalul din Baia-Mare, am primit un telefon de la domnul Cumpănașu, președintele Departamentului Cultelor București, care mi-a spus:

„Ai auzit că a murit Nicolae Steinhardt?”

„Da, am auzit.”

„Dar Sfinția Ta vei merge la înmormântare?”, m-a întrebat domnul Cumpănașu.

„Nu știu, să vedem.”

Și am pus receptorul jos.

Peste câteva minute mă sună din nou.

„Dar Sfinția Ta, care ești episcop, vei merge la înmormântarea unui simplu călugăr?”

„Nu știu, vom vedea”, i-am răspuns, și iarăși am pus receptorul la loc.

Președintele Departamentului Cultelor București m-a sunat a treia oară și, foarte sever, mi-a spus: „Să nu mergi la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia„. Și de această dată i-am răspuns: „Nu știu, vom vedea”.

Dar în aceeași clipă am mers la Arhiepiscopul Teofil, căruia i-am comunicat că merg la înmormântarea lui Nicolae Steinhardt la Rohia, și, luând mașina în grabă, am plecat.

La Rohia, securitatea de la Târgu Lăpuș i-a convocat pe părintele Iustin Hodea, starețul mănăstirii, și pe părintele Ioan Ciceu, protopopul Lăpușului, și într-un mod sever și categoric le-a cerut să-mi comunice să nu vin la înmormântarea lui Steinhardt. La acestea, cei doi i-au răspuns securistului: „Noi nu îndrăznim să oprim un episcop să vină la o înmormântare„.

Ajuns la Rohia, autoritățile respective și-au schimbat tonul, spunând protopopului și starețului: „Bine că a venit episcopul…„. Sigur, eu nu m-am întâlnit cu nimeni dintre cei ce făceau parte din organele de ordine. Am programat să se facă slujba înmormântării duminică, după Sfânta Liturghie, în Altarul de Vară.

Cu toate că a fost o zi cu un cer foarte înnorat, în care burnița și era frig, o mare mulțime de oameni s-a adunat la slujba înmormântării. La început s-au strâns vreo șaptezeci de oameni de cultură din întreaga țară. Scriitori, poeți, cărturari, prieteni, simpatizanți ai răposatului, dar și foarte mulți credincioși din satele din împrejurimile mănăstirii, care-l iubeau foarte mult pe părintele Nicolae, cum îi spuneau credincioșii – părintele Nicolae, care îi cucerise prin frumusețea și căldura cu care citea psalmii la strana din biserica mănăstirii, dar și cu predicile pe care le rostea în duminici și sărbători.

După slujba înmormântării s-a hotărât să vorbesc eu, din partea mănăstirii, iar la cimitir, din partea scriitorilor, a vorbit poetul Adrian Popescu, care a citit un articol pe care îl publicase în Tribuna, mai înainte cu două-trei săptămâni.

Un lucru mă simt îndemnat să-l relatez. Am stat lângă sicriul în care se afla trupul lui Nicolae Steinhardt și nu am avut nici o clipă sentimentul că stau lângă un mort, ci tot timpul mi se părea că stau lângă un om ce doarme liniștit, ba uneori mi se părea că genele mortului tresar. Parcă era gata să deschidă ochii, ochii lui buni, smeriți, luminoși, iar fața era calmă, senină, plăcută ca fața unui om care se odihnește fericit în casa lui.

Părintele Nicolae Steinhardt a trecut, sigur, mai modest, în comparație cu Saul din Tars, în drumul spre Damasc. Evreul Nicolae Steinhardt l-a găsit pe Hristos sau, mai bine spus, Hristos l-a găsit pe Nicolae Steinhardt. Pentru el, Hristos nu era o persoană ce se află undeva departe în timp și spațiu, pentru el Hristos era prezent, aproape, lângă el. Hristos era întotdeauna cu el și cu ardoare i se închina, îl adora, îl iubea. Conversa cu El, îl înțelegea pe El, așa cum nici un creștin nu-l înțelegea. El, Steinhardt, care prin Taina Sfântului Botez a venit în Biserica lui Hristos la maturitate, prin experiența proprie, a realizat ce înseamnă să nu fii creștin și să devii creștin. După cum singur spunea: „Voi care v-ați botezat de mici și nu ați trăit o viață de necreștini nu vă dați seama ce tristă și pustie este viața omului în afara creștinismului, fără Hristos, și ce bucurie, ce pace, ce fericire simți după ce devii, prin Taina Sfântului Botez, creștin.„

El a trăit din plin bucuria celui ce l-a găsit pe Hristos, el a devenit cu adevărat un ucenic al lui Iisus Hristos. El a trăit ca și Sfântul Apostol Pavel, într-o mare durere, că neamul lui nu este cu Iisus Hristos, că trăiește într-o lume ce a dispărut de mult.

În gândirea sa, în toate ale sale, Nicolae Steinhardt era un dreptcredincios. Era un adevărat român și ortodox, respectuos față de toate confesiunile creștine, însă nu era niciodată de acord cu învățăturile străine de învățătura ortodoxă, credință pe care o cunoștea în mod desăvârșit, așa cum cunoștea și concepțiile celorlalte confesiuni creștine, iudaice și chiar păgâne. Gândirea lui era gândirea omului universal căruia îi plăcea să fie frate cu toată lumea. Nu putea suporta sistemul marxist, ce se instaurase și în țară la noi. Considera că acest sistem este absurd prin ignoranța sa, care nu înseamnă gândirea simplă și curată a omului cu mai puțină carte, ci ignorarea unor lucruri esențiale, cu care, din rea-credință, sistemul îi ține în neștiință atât pe cărturar, cât și pe necărturar.

Nu închei aceste pagini, în care am încercat să spun ceva despre un om de excepție cum a fost Nicolae Steinhardt, fără a repeta cuvintele pe care le-am rostit la înmormântarea lui, cuvinte din Evanghelia de la Ioan: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug”.

*
* *

Când unele din paginile volumului Monologul polifonic al lui Nicolae Steinhardt, mi se pare că acesta nu este îndeajuns de cunoscut. În cartea aceasta, multe din frazele gândite și scrise de Nicolae Steinhardt sunt adevărate perle. Strop de lumină și de foc cristalizați, transformați în cuvinte, și nu știu dacă Nicolae Steinhardt mai are pe cineva egal în lume, deoarece în literatura românească nu are pe nimeni asemenea.

Nicolae Steinhardt nu a scris romane, dar fiecare articol al său, fiecare eseu este un micro- și în același timp un mega-roman.

Nicolae Steinhardt nu a scris poezie, dar fiecare pagină din cărțile lui este un cântec, o poezie de mare frumusețe. Nicolae Steinhardt nu a scris tratate de filosofie, dar fiecare pagină este un crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt nu a scris manuale de știință, dar știința este prezentă pretutindeni în cărțile sale.

Fizic, Nicolae Steinhardt nu a fost un bărbat impunător, arătos, însă făptura lui a fost asemenea unui stei de cremene, din care săreau permanent scântei de diferite culori: albastre, roșii, negre, galbene și albe. Fiecare exprimând o stare spirituală ce izbucnea din adâncurile făpturii acestui om în interiorul căruia se petreceau combustii uriașe.

Mănăstirea Rohia, în sânul căreia a trăit cu o nespusă bucurie Nicolae Steinhardt, îmbrăcat în haina dăruirii supreme, este un panteon la pragul căruia se vor apleca multe frunți însetate de lumină, de bucurie, de liniște adevărată, știind că acolo, pe acel „picior de plai”, se găsește mormântul modest, așa cum e, Măria Sa, gânditorul Niciolae Steinhardt, l-a dorit, mormântul pe care arde aceeași flacără invizibilă, dar eternă, cum arde la Ciucea pe mormântu lui Goga, la Păltiniș pe mormântul lui Noica, la Lancrăm pe mormântul lui Blaga, la Mircești pe mormântu lui Alecsandri.

Am amintit doar pe câțiva dintre cei care odihnesc în afara spațiilor citadine, împodobind prin „pohta ce-au pohtit-o ei” când au cerut ca somnul de veci să-l doarmă la umbra dumnezeiască a schiturilor sau a satelor din spațiul românesc, ca și după moarte să îmbogățească și să împodobească țara. Așa cum cerul este împodobit cu stele, cu luceferi, cu astre mari sau mici, mai mult sau mai puțin luminoase, dar toate deopotrivă miraculoase, misterioase și frumoase.

Mormântul părintelui N. Steinhardt de la Rohia este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului.

A citi cărțile lui Nicolae Steinhardt reprezintă un mare câștig moral, spiritual, științific, artistic, literar, documentar. El, Nicolae Steinhardt, în fiecare articol se lupta să-și lămurească un lucru, să intre înlăuntrul unei probleme, să exploreze un pisc, să se ridice în vârful degetelor și să sondeze infinitul. Sigur că absolutul nu poate fi cuprins cu biata noastră gândire, dar efortul de a face acest lucru este extraordinar de important, iar prin acest efort omul prinde ceva din Marele Tot.

Acest lucru l-au făcut Steinhardt, Noica, Blaga, toți, asolut toți Marii chinuiți din lume, care au fost atinși de aripa sublimă a cugetării, a nebunei căutări și visări. Sfinți, Savanți, Filosofi, Poeți, toate marile spirite care poartă în ele ceva din mireasma infinitului.

*
* *

Părintele Nicolae, citind acum aceste pagini din Jurnalul Fericii, cât de mult mă bucur că te-am cunoscut, că ți-am ascultat tăcerile. Pentru că întotdeauna când ne întâlneam, spre marea mea nemulțumire, mai mult mă ascultai decât vorbeai, mai mult tăceai, trăgând parcă cu urechea la cuvântul pe care ți-l spuneam și ție, după cum îl spuneam multor confrați de-ai tăi pe care-i primeai acolo, în sihăstria de la Rohia, sau în cea de la Cluj, unde am petrecut șaptesprezece ani, în mijlocul vuietului orașului, ca în cea mai adâncă și tăcută pustie. Fiara ne-a pândit și acolo, la Rohia, și dincolo, la Cluj, dar, deși îi simțeam la călcâi răsuflarea, mă făceam că nu știu nimic despre ea și de asemenea mă făceam că nu văd că nu-i place, că o supără grozav prietenia mea cu voi, cu voi care vă permiteați să o disprețuiți, să fiți pentru ea niște mari „reacționari”, așa cum ea, Fiara, îi considera pe toți oamenii care-și permiteau să fie oameni prin ceea ce erau: Scriitori, Poeți, Gânditori, Intelectuali, Muncitori, Plugari, Ciobani, prin ceea ce eram noi toți, cei ce am rezistat și am rămas oameni cu adevărat.

Fiara urmărea să neantizeze totul, să transforme toate ființele în simple obiecte. Acest lucru îl urmărea mai ales când era vorba de om. Pe acesta încerca să-l desființeze, iar dacă el se lupta, încercând să rămână ceea ce era, adică om, Fiara turba, urla, spumega, învinuindu-I pe toți că sunt dușmani, că sunt periculoși reacționari și trebuie exterminați.

De aceea, abia după prăbușirea Fiarei omul a devenit om, ciobanul cioban, muncitorul muncitor, cărturarul cărturar, lumea lume, țara țară, viața viață.

În epoca aceea stranie, măreață prin absurdul ei, uriașă prin prăpăstiile ce le deschidea, întâlnirile periculoase cu voi, cu „reacționarii”, din care făcea parte tot poporul român, plugarii, muncitorii, intelectualii, îmi dădeau o satisfacție ce nu putea fi descrisă.

Atunci când ne întâlneam noi doi, tu mai mult tăceai, mă priveai până în adâncul ființei, iar acum, prin această carte, tu îmi vorbești și eu te ascult, uluit și fericit. „Vorbește, Doamne, că servul Tău ascultă!„, îmi vine să strig când îți citesc cuvintele din Jurnalul Fericirii, care sunt mărgăritare de foc, de har, de lumină. Prin această exprimare a ta, ne aduci un uriaș folos nouă, tuturor. Te salut și de data aceasta, părinte Nicolae, așa cum te salutam cu sfințenie acolo, în liniștea profund grăitoare de la Rohia.

Azi a trecut prin fața mea un tânăr maramureșan cu cartea aceasta a ta în mână, părinte Nicolae, și tot azi am văzut pe noptiera unui preot rafinat și cult cartea aceasta, spre nemaipomenita mea bucurie. Aceste pagini care au fost păzite acolo, la pragul mănăstirii de la Rohia, au devenit o călăuză acum pentru mulți, un prieten deosebit de agreat de toți oamenii cu firea subțire. Cu umilință mă gândesc, bucurându-mă că în paginile acestea s-a strecurat ceva din modul nostru de a privi lumea, un mod pe care ți l-ai însușit în anii petrecuți în atmosfera pe care am creat-o la Rohia.

6 iunie 2000

(ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – N. Steinhardt în evocări, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012, pp. 71-78)