vezi galerie foto (12 foto)
Pr. Nicolae Steinhardt
"Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbești, să lupți, să te afli în treabă. Să nu-ți vezi de treburile tale, ci de treaba dreptății, care-i adevărata treabă a fiecăruia."
  • 29 Iulie 1912
  • Pantelimon, București
  • juristconsult
  • 6 ani
  • Jilava, Gherla, Aiud
  • 30 Martie 1989
  • Mănăstirea Rohia, Maramureș
    • Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație
    • Cartea împărtășirii
    • Drumul către isihie
    • Dumnezeu în care spui că nu crezi
    • Ispita lecturii
    • Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări
    • În genul... tinerilor
    • Nicu Steinhardt în dosarele Securității (1959-1989)
    • Articole burgheze
    • Dăruind vei dobândi
    • Jurnalul fericirii
    • Primejdia mărturisirii. Convorbirile dela Rohia
    • Escale în timp și spațiu
    • Între viață și cărți
    • Critică la persoana întâi
    • Dimensiunea creștină a operei lui Nicolae Steinhardt
    • Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești
    • Incertitudini literare
    • Monologul polifonic
    • N. Steinhardt în evocări
    • Prin alții către sine. Eseuri vechi și noi
    • Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbânzii
    • Părintele Nicolae Steinhardt și fascinația credinței

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Ministerul Afacerilor Interne Inspectoratul Municipiului Bucureşti -Securitate

10/C.I./28.nov.1972

Strict secret
Ex. nr. 2

Notă-sinteză privind lucrarea intitulată Jurnalul fericirii redactată de Steinhardt Nicu

La data de 30.X.1972, prin posibilităţile informative ale Direcţiei I am intrat în posesia fotocopiei lucrării intitulate Jurnalul fericirii, redactată de numitul Steinhardt Nicu Aureliu, lucrarea conţinând 532 pagini dactilografiate.

Tratând creştinismul ca singura credinţă care poate aduce ferici­rea unui om, autorul aduce printre altele o serie de calomnii la adresa societăţii socialiste; face apologia organizaţiei legionare; comentează ostil modul cum s-au judecat procesele deţinuţilor politici, precum şi modul cum au fost trataţi în închisoare; prezintă tendenţios realitatea existentă la data eliberării lui din închisoare şi comentează nefa­vorabil măsurile luate pe linie de partid şi de stat în domeniul activităţii ideologice; enunţă concepte duşmănoase privind ideologia marxistă şi esenţa orânduirii comuniste.

Astfel, referindu-se la „unul dintre cele mai cumplite momente petrecute la Securitate" - era vorba de o confruntare cu una din femeile care au făcut parte din grup - afirmă ”acum pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii spre legionarism, înăbuşite, înfundate, tresar, prind viaţă” (p. 25).

La Gherla în 1962, învăţând cântece legionare împreună cu Marinică Popescu şi Sile Cătălinoiu (Cântecul potirului al lui Crainic), ”ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arse de sete (nici la Gherla nu pot bea apă, [e] sălcie); şi o imensă recunoş­tinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cât de săracă şi de ticăloasă e condiţia umană" (p. 500).

Idei asemănătoare care reflectă aprecieri elogioase la adresa fos­tei organizaţii legionare sunt cuprinse în mai multe pagini ale lucrării, dintre care enumerăm: p. 29, 172, 514.

Referindu-se la societatea noastră, pe care o compară cu un ”coşmar”, arată că este dominată de ”trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.

Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci, de jos în sus, derbedei. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.

Al doilea: au sosit pur şi simplu, în sensul cel mai categoric -proştii şi inculţii la putere; şi în ciuda tuturor legilor economice şi atuturor regulilor politice, fac prostii ca nişte ignoranţi ce se află.

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.”

Apreciind forma de stat actuală ca tiranică, arată: ”[...] tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui care o doare pe respectiva tiranie” (p. 14).

”Tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o disciplină de fier - şi totodată cu un nou ideal” (p. 462).

Citându-l pe Voltaire, afirmă: ”Ferească-ne însă Dumnezeu de un tiran mânios şi barbar, care necrezând în Dumnezeu, şi-ar fi sie însuşi Dumnezeu” (p. 501), asemenea idei fiind cuprinse şi în p. 286, 515, 517 etc.

Făcând rezumatul lucrării Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, face aprecieri asupra orânduirii comuniste astfel: ”Asta e comunismul. Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. Alt comu­nism? Dacă s-ar fi realizat undeva ar fi altfel? Când îl vom face noi va fi altceva.

Iluzii, prostii, tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot acelaşi rasism, marxism nu mai puţin decât leninist (deşi oi fi om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol pro­gresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit). Ăsta e, nu altul. Răzbunător, rasist, mic. împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări unde bucătăria este primusul de pe coridor. Ştiu ei demonii cum să se întrupeze, nu întâmplător.”

În legătură cu organele de Securitate arată că: „O dată cu noul au revenit la sistemul inchizitorial; răspunsurile n-au mai fost înregistrate prin dactilografiere, ci prin redactare de către anchetatori. [...] Procedeul anchetei inchizitoriale s-a repetat. [...] Anchetatorul redactează el răspunsul în moderna lui latinească: cu alte cuvinte îl transcrie în limba aulică a instituţiei pe care o slujeşte"1 (pp. 221-224). Despre şedinţele de judecată arată că ”[...] tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează... Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător, care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut” (p. 24).

Redând sentimentele avute în momentul eliberării din închisoare, reia amintirea unor vorbe spuse de tatăl său: ”[...] nu te întrista, pleci dintr-o închisoare mai largă într-una mai strâmtă, iar la plecare nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă" (p. 110).

Referindu-se la ideologia marxistă arată: ”[...] creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XlX-lea. Eroarea marxistă constă în a spune că fiind sărac şi silit să-şi vândă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XlX-lea nu era liber. Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva. Se face confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desfiinţată e nenorocirea, nu libertatea" (p. 468).

Măsurile luate pe linie de partid şi de stat pentru educarea tinere­tului sunt interpretate drept o ”monstruoasă coaliţiune” între bătrâni şi comunişti: ”[...] comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după 25 de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy... bătrânii pentru că sunt obraznici, dezmăţaţi... şi se dovedesc faţă de regimul de care lor, bătrânilor, le-a fost aşa de teamă, ori nepăsători, ori neînspăimântaţi... ciudată coaliţiune” (p. 474), idei referitoare la tineri aflându-se şi la p. 507.

Recomandând mijlocul sigur de realizare a idealului, credinţa, arată: ”[...] tot Hristos rămâne cel mai accesibil pentru a îndulci amarul şi a lecui deznădejdea. Mai ales că, devenind şi el inaccesibil în mult râvnitele regimuri, prezintă avantajul de a fi găsit în locuri mai greu de etatizat” (pp. 508-509).

Redând atmosfera prezentă în rândurile foştilor deţinuţi politic arată că: ”[...] totul e sluţenie, plictiseală, vid... Amintirea anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta... Foştii deţinuţi politic s-au dezamăgit şi ei reciproc; unii s-au arătat necinstiţi, alţii bârfitor ingraţi, ranchiunoşi, carierişti,... ceilalţi, dacă le pomeneşti de închi­soare dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharisit” (p. 531)

Steinhardt Nicu Aureliu, fiul lui Oscar şi Antoinette, născut la 29.VII.1912, în Bucureşti, de profesie avocat, pensionat medical, cu domiciliul în Bucureşti, str. Ion Ghica nr. 3, sector 4, este urmării prin dosar de urmărire informativă la indicativ 103/C.I.

Prin sentinţa nr. 24/1960 a Tribunalului Militar Bucureşti, Steinhardt Nicu Aureliu a fost condamnat 12 ani m.s. pentru săvâr­şirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale.

Graţiat în anul 1964, Steinhardt Nicu Aureliu se angajează ca muncitor necalificat la U.S. ”Stăruinţa”, de unde, în anul 1968 este pensionat medical în urma unui accident de circulaţie.

Primeşte pensie de serviciu de 800 lei şi, prin intermediul fostului critic Vladimir Streinu cu care era bun prieten şi cu care fusese condamnat în acelaşi lot, primeşte de la Fondul Literar o pensie lunară de 700 lei. La aceasta se adaugă, pentru traducerile efectuate diferitelor edituri solicitante, sume variind anual între 2-9000 lei.

În cadrul supravegherii informative s-au obţinut date din care rezultă că este un religios fanatic, majoritatea timpului fiind preo­cupat de a da meditaţii unor amatori în limbile engleză, franceză sau germană, pe care le cunoaşte foarte bine, sau de a efectua traducerile contractate cu diferite edituri.

A rezultat, de asemenea, că întreţine relaţii cu persoane pe care le-a cunoscut în detenţie, relaţii pe care a continuat să le cultive şi ulterior, printre acestea numărându-se: dr. Sergiu Al. George, Bilciurescu Alexandru, Ion Caraion, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Popescu Marin, Vatamaniuc Gavrilă, Sanda Stololojean, Vlad Stolojean şi preoţii Vasile Vasilache, Teodorescu Olicorghe, ultimii patru fiind stabiliţi în străinătate.

S-a mai stabilit, de asemenea, că întreţine relaţii prin corespondenţă cu mai multe persoane din străinătate printre care: Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Paul Gruber, Vlad Stolojan şi Sanda Stolojan, ultimii trei fiind şi cei care-l vizitează când vin în ţară.

Întrucât organele noastre au aflat de existenţa acestui material la sfârşitul lunii oct. a.c, se impune ca de urgenţă să verificăm dacă lucrarea nu a fost scoasă pe căi ilegale din ţară.2

În acest scop preconizăm să facem o percheziţie secretă ori legendată (ca pretext: o anonimă privind deţinerea de valută, arma­ment etc.)3 cu care ocazie să reţinem această lucrare, dacă nu a fost scoasă între timp din ţară (precizăm că Direcţia I deţine date despre existenţa acestei lucrări din luna mai 1972).

Deoarece numitul Steinhardt Nicu apare în anturajul lui Vata­maniuc Gavrilă şi Popescu Marin în legătură cu care s-au aprobat măsuri de destrămare, urmează ca o dată cu chemarea la Securitate a acestora să fie cercetat şi Steinhardt Nicu Aureliu asupra legăturilor cu aceştia, cât şi în legătură cu manuscrisul (Dir. I afirmă că nu este nici un risc de deconspirare a sursei care a pus la dispoziţie acestui organ manuscrisul sus-amintit).

Întrucât sursa ATI este ineficientă, în condiţiile configuraţiei apartamentului obiectivului, vom instala o sursă ATS, în plus, cu ocazia percheziţiei vom monta o sursă TO portabilă (şipcă) pentru a controla şi pe aceste căi relaţiile obiectivului în timpul chemării la organele de Securitate.

Locot. Ciucă Ion

Şeful serviciului,

Lt.-col. Burac Ion

(ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 4, ff. 268-273; document reprodus în lucrarea Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989), ediție îngrijită de Clara Cosmineanu, Editura Nemira, București, 2005, pp. 147-151)


1. Este o aluzie la limbajul de lemn al anchetatorilor (repetarea obsesivă a unor termeni tipici urii de clasă: ”atitudine dușmănoasă”, ”dușman al poporului”, ”reacționar”, ”contrarevoluționar”, etc.)

2. De observat câtă frică aveau comuniștii față de posibilele mărturii care ar fi putut demasca în ochii occidentului adevărata față a ”democrației populare”. Dealtfel însuși dictatorul Nicolae Ceaușescu, avea în subordine o divizie specială care se ocupa special de imaginea comunismului românesc peste hotare.

3. Un exemplu tipic de abuz al Securității, cu inscenarea unei acuzații false, pentru a proceda la ”compromiterea elementelor dușmănoase”.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii