Nicolae Țoțea, omul care a iubit cu iubirea lui Hristos

– Părinte, aţi început într-o zi să ne spuneţi ceva despre necăjitul care se trezeşte şi strigă noaptea: ”Tu, mă, ăla cu trenurile!… Toată ziua dormi şi noaptea o iei cu trenul!…”

– Da! E învăţătorul Toţea, condamnat, la rebeliune, de Tribunalul Militar Ploieşti, de un colonel Manciu¹. Condamnarea iniţială fusese de 8 ani, la care i se mai adăugaseră, pentru activitate în închisoare. Îi rămăseseră acasă o mamă şi o soră, care l-au căutat pretutindeni în închisorile prin care a trecut.

Mi-a povestit despre Toţea un fruntaş ţărănist, care l-a cunoscut în închisoarea de la Văcărești sau de la Jilava. Tot acolo se afla şi călăul, colonelul care-l condamnase şi care-i mai condamnase pe mulţi, chiar dintre martorii care se prezentau la procese. Dacă depoziţia era în favoarea acuzatului, îi trecea pe loc, fără nici o altă formă, pe banca de acuzare. Acum se târa înaintea victimelor şi plângea, că nu şi-a dat seama de ceea ce făcea. Îi ruga pe toţi să-l ierte. Şi nu numai că l-au iertat, dar Toţea a făcut mai mult. Îi venea şi acolo pacheţelul cu mâncare, trimis din sărăcia mamei şi surorii sale. Ei bine, Toţea îi dădea şi colonelului din pacheţelul lui!

Dar Manciu a murit şi a fost aşezat la morgă. Domnul care m-a informat i-a zis unui prieten de-al lui: „Hai să vedem, cum arată Manciu!”. Când au intrat în camera folosită ca morgă, au dat de un spectacol de necrezut, pur şi simplu supraomenesc: lângă trupul rece al colonelului era Toţea, în mână cu o mare lumânare aprinsă. Victima se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea călăului său!

– Ştiţi cumva. Părinte, de când s-a smintit Toţea?

– Sigur nu ştiu; în orice caz, are câţiva ani de când e în starea de acum. După declanşarea bolii, l-au lăsat singur în celulă, pe care Toţea a transformat-o într-un fel de grotă primitivă, cu fel de fel de animale, oameni, figuri desenate pe pereţi şi încadrate cu fel de fel de flori.

– Mă-ă-ă!… Tu, ăla cu trenul!… 

– L-aţi auzit…? înseamnă că-i târziu şi e cazul să punem punct şi să ne culcăm şi noi.

(Pr. Zosim Oancea – Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Editura Christiana, București, 2004, pp. 185-187)

1. Personaj cu nume încert. Virgil Maxim preciează în memoriile sale că ar fi fost vorba de un anume Manea, ”fost preşedinte al Curţii marţiale a Corpului 5 Armată – Ploieşti”. Cf. Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002,, p. 120)

La rândul său, fostul deținut politic Nicolae Trifoiu precizează că Nicolae Țoțea ar fi îngrijit pe un anume Mănaru, ”fost director al închisorilor din Suceava și Galați”. Cf. Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998, p. 18)