În Cimitirul Central din Bacău se găseşte mormântul tânărului cu suflet de crin Niţă Corneliu, tânăr băcăuan ucis în Vinerea Patimilor în demonica închisoare Piteşti despre care Soljeniţîn a afirmat că „Rusia nu s-a confruntat cu un asemenea fenomen”. Trupul acestui tânăr a fost adus la Bacău de la cimitirul din Piteşti de către verişoara lui, Jana Tabarcea, care a avut de suferit de pe urmele regimului din această cauză.
L-am cunoscut pe Cornel Niță la Jilava, în luna noiembrie 1949, într-una din perioadele de relativă relaxare a regimului din penitenciar, când eram scoși la ”plimbare” câte un ceas, de două ori pe săptămână. Fiind închiși în celule diferite, contactele noastre n-au fost prea multe, poate 7-8 întâlniri cu totul, dar, fiind de aceeași vârstă și amândoi studenți la Politehnică, ne-am împrietenit repede. Sfidând foamea, frigul și starea de slăbiciune în care ne aflam ca urmare a chinuitoarelor luni de anchetă și penitenciar, discutam plini de optimism cele mai variate subiecte, de la politică, istorie, religie și filozofie, până la […]
Care este amintirea cea mai puternică pe care o aveți din perioada petrecută la Pitești? Eram în camera 4-spital, pe la sfârșitul lui februarie 1950, când l-au omorât în bătaie pe Cornel Niță. L-au luat echipa de bătăuși, l-au dezbrăcat la pielea goală și l-au bătut la tălpi cu bețele și pe urmă pe tot corpul.
Dom’le, am văzut…, am asistat la bătăi crunte. Un singur exemplu am să vă dau: un student din anul III de la Facultatea de Construcții din Iași, Corneliu Niță, a fost bătut în așa hal… până la omorât. Vă mai amintiți cine l-a bătut?
L-am cunoscut pe Corneliu Niță de la distanță, locuiam în același cartier. Era coleg de an la același liceu cu fratele meu mai mic, Aurel. Ne întâlneam aproape zilnic și aveam relații cu el doar de bună ziua. L-am cunoscut bine și ne-am legat pururi sufletește în închisoarea Suceava, în toamna anului 1949. Dormeam pe aceeași scândură și pe aceeași bucățică de rogojină până în luna ianuarie 1950, când a plecat la moarte la închisoarea Pitești. Împrejurarea în care l-am cunoscut, apoi sfârșitul lui, dă tristețe și mai mare inimii mele.
Momentul culminant al acestui Calvar l-a constituit însă pedepsirea bietului Niţă Cornel, în seara zilei de 28 februarie 1950, care moment, prin sfârşitul lui tragic, a dus la scoaterea şi răspândirea noastră pe altă secţie. Se făcuse numărul de seară şi, după închidere, Ţurcanu şi-a mobilizat iarăşi echipa pentru operaţiuni. Avea de smuls nişte declaraţii de la tânărul băcăuan care nu se lăsase convins până atunci să spună tot ce ştia sau ce bănuia Ţurcanu că ştia.
Rămân aşa, cu gândul la libertate şi la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care şi-au găsit drept preocupare în viaţă să distrugă omul aşa cum a fost creat de Dumnezeu; să-l înlocuiască cu un altul care – cel puţin după spusele lui Ţurcanu – să fie omul marxist, creatura marxistă… Adorm… dar nu pentru mult timp. Mişcări şi şoapte, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!
Pe la sfârsitul lui ianuarie1, Ţurcanu l-a ucis personal pe un tânăr legionar, pe nume Niță Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacău si unul dintre cei mai buni studenți ai Politehnicii din București. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public – auzind și cei de după cearceafuri – că este creștin și legionar și vrea să moară în această credință2.
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani1. Numele lui: Niţă Cornel. A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Țurcanu. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.
