Noaptea la Piteşti
Noaptea avea chinurile ei specifice. Dormitul cu faţa în sus şi cu mâinile pe pătură era supravegheat de un planton, care urmărea orice răsucire şi orice mişcare din poziţia impusă. Cea mai mică răsucire se sancţiona pe loc de către planton cu lovituri crâncene de bâtă.
Eu n-am putut să dorm decât foarte puţin. Noaptea în întregul ei era un coşmar greu de imaginat. Gândurile cele negre şi disperarea îmi dădeau mereu târcoale. Mă preocupa problema sinuciderii, ca mijlocul cel mai bun de a scăpa de torturi. Cum? Toate mijloacele de sinucidere erau barate. Nu vedeam nici un sfârşit al acestor chinuri. Îngerul păzitor m-a părăsit cedând locul demonilor care-mi dădeau târcoale ispitindu-mă.
Oare există Dumnezeu ?… Cum este posibil ca El să permită ca fraţi de acelaşi sânge să-şi schingiuiască fratele?! Am ajuns la concluzia că numai nişte capete talmudice au creat toată Biblia şi pe Dumnezeu pentru înşelarea popoarelor. Culmea ironiei… În loc să crească ura împotriva celor care au inventat acest sistem de schilodire fizică şi spirituală, creştea ura împotriva propriilor tale principii care nu-ţi mai folosesc la nimic. Începeai să-ţi însuşeşti felul de a gândi al călăilor. Aşa se producea, în natura intimă a tinerilor, întoarcerea cu 180 de grade şi deveneai exact opusul a ceea ce ai fost mai înainte.
Era o greşeală de logică. Fiind făcută sub presiune, ea înceta odată cu tortura. Asta la cei mai mulţi. Însă, la o parte mai mică, eroarea s-a menţinut o vreme mai îndelungată. M-a ţinut această stare vreo trei săptămâni până când Ţurcanu a inventat pentru mine o umilinţă care să fie culmea umilirii… Numai că, în loc să aibă efectul scontat de el, a avut un efect benefic pentru mine.
(Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române, de Gheorghe Andreica)