„Noi, cei mai tineri, eram ca niște cupe care primea nectarul înțelepciunii acestui om minunat”
Perioada 1953-1956 a fost de relaxare politică internațională, după moartea lui Stalin, când Occidentul încă spera că litigiile Est-Vest puteau fi negociate. Numai că în Octombrie, Ungaria zguduia Cortina de fier iar Colosul Sovietic refăcea ordinea la Budapesta cu Tancurile.
În România închisorile politice, deși arhipline, cunosc o afluență rapidă în toamnă după înăbușirea tendinței maghiare, de ieșire de sub Cortină.
În înfiorătoarea închisoare comunistă Gherla, unde supraviețuiam, s-a înrăutățit brusc regimul alimentar și așa precar. Goiciu, comandantul închisorii, își face apariția la numărători cu figura lui sinistră a terorii, verificând personal celulele, însoțit de zbirii Șomlea, Cârciu, Bunea și întreaga lui haită de bătăuși, criminali cu simbrie abjectă al căror număr era strict secret. S-au întețit trierile iar perchezițiile se făceau încât în celule se isca nor de praf. Trierile, mijloc de tracasare, aveau ca scop zădărnicia evadărilor, numai că de-acolo nu evadau decât sufletele celor exterminați. […]
O astfel de triere cu „ochelari” pe față încât să nu poți vedea nimic pe traseul parcurs, m-a introdus din izolare într-o cameră de circa o sută de spectre umane. Odată intrat m-am dumirit suspectat de câteva zeci de priviri care mă iscodeau ca un zigzag ascuțit.
Unul din acei circa o sută m-a întâmpinat recomandându-se: Nicu Steinhardt. Am îngăimat și eu numele propriu și condus de un altul mi s-a oferit un loc pentru „cazare”.
Nicu Steinhardt părea să fie om, dar în realitate avea craniul proeminent, cu ochii bulbucați, iar tâmplele traversate de vene care se vedeau sub piele. Capul său, legat de schelet printr-un gât firav da impresia de om mort. Mâinile lui subțiri erau oase articulate la o fostă cavitate pulmonară care părea să păstreze conturul unui corp omenesc. Privirea, dar mai ales glasul, făceau să te întrebi cum de sufletul său nu și-a luat încă zborul din această rămășiță omenească. Serviciul necesar interior în această comunitate silnică se făcea de către cei care se țineau încă pe picioare.
Nicu Steinhardt își oferea puținătatea lui în folosul celor țintuiți la pat și făcea serviciul în locul acestora. De multe ori rămânea într-o stare de leșin, întins pe jos și după ce era adunat și pus pe patul cel mai la îndemână, când după ce își revenea se ridica și își continua Golgota. În afară de această domestică îndeletnicire N. Steinhardt ținea evidența calendaristică și după ce zăvoarele scrâșneau la numărătoarea de seară, se urca pe un pat și semăna lumină din lumina lui în cupele „auditoriului”.
Noi, cei mai tineri, eram ca niște cupe care primea nectarul înțelepciunii acestui om minunat. Învățam. Ne luam notițe pe ciob de sticlă, pe coajă de săpun sau pe alte obiecte, în literatură, istorie, limbi străine, poezie, etc.
Despărțirea a fost însă tot așa de întâmplătoare ca și alcătuirea din care adun acum frânturile acestor dureroase amintiri.
N. Steinhardt mi-a rămas întipărit ca o marmoră a luminii care detașat de neamul său, el intră, în comunitatea smereniei sincere a creștinismului românesc cu fapta și cucernicia ce caracterizează călugărul. Acest călugăr doarme acum pe vecie la o mănăstire ortodoxă din nordul Transilvaniei.
(Mihai Făget – Lanțul asasinilor. Memorii și evocări din închisorile comuniste. Versuri, Editura Macarie, Târgoviște, 1999, p. 17-18)