„Nu am mai întâlnit un astfel de om!“

Pe Părintele Crăciun l-am „întâlnit” pentru prima dată la Mânăstirea Cioara. Ne căutam duhovnic, neştiind prea bine ce înseamnă asta şi nici încotro să ne îndreptăm paşii. Un părinte de acolo, după ce a stat de vorbă cu noi câteva ore, ne-a îndrumat către casă, spunându-ne:

„Ce căutaţi voi aici? Voi aveţi nevoie de cineva mai de aproape, cu care să puteţi vorbi des. Şi aveţi acolo un părinte minunat, la Cinciş – Părintele Crăciun Opre. Dacă-l veţi alege duhovnic, n-o să vă pară rău, şi mult vă veţi folosi“.

Astfel Dumnezeu ne-a îndreptat paşii către Părintele Crăciun, care avea să facă parte din fiinţa noastră în următorii nouă ani, până când s-a mutat la Domnul. Părintele Crăciun era duhovnicul prin excelenţă. Toţi cei care s-au spovedit la dânsul pot da mărturie despre dragostea necondiţionată, delicateţea şi smerenia Părintelui. Nici o spovedanie nu dura mai puţin de treizeci de minute; de cele mai multe ori, spovedania trecea de două ore, iar după ea plecai uşor ca un fulg.

Părintele trăia în timpul lui Dumnezeu. Zilele trecute, un cunoscut, fiu duhovnicesc al Părintelui Crăciun, ne întreba unde ne mai spovedim – şi, amintindu-şi spovedaniile la Părintele, mărturisea că de când a plecat Părintele Crăciun la Domnul, el niciodată, la nici o altă spovedanie, nu a mai simţit acea stare de bine pe care o simţea când se spovedea la Părintele. Aceasta întrucât Părintele trăia într-un alt timp, timpul lui Dumnezeu, şi avea răbdare până când deşertai înaintea sa tot sacul cu păcate; iar dacă se întâmpla să nu-ţi mai aminteşti ceva, Părintele începea să spună o pildă din care era imposibil să nu-ţi dai seama ce ai de spovedit. Încet, încet, harul lucra, lacrimile de pocăinţă începeau să curgă – uneori lin, alteori în cascade, da r- întotdeauna cu pace linişte. La rugăciunea de dezlegare din Molitfelnic, Părintele mai adăuga cereri personalizate şi particularizate, din care puteai să înţelegi pentru ce trebuie să te rogi în viitor lui Dumnezeu şi care este rădăcina păcatelor pe care tocmai le-ai mărturisit. Părintele se purta cu fiecare cu deosebită delicateţe, niciodată nu forţa lucrurile, ci aştepta ca ele să se desfăşoare firesc, toate la vremea lor. Aşa, de pildă, spre a ne învăţa să ne cerem iertare, în primii ani după ce l-am cunoscut, la sfârşitul fiecăreia dintre desele noastre întâlniri, atunci când ne luam rămas bun, Părintele spunea: „Să mă iertaţi dacă v-am greşit cu ceva!”. Aceste cuvinte provocau reacţia noastră imediată: „Pe noi să ne iertaţi, Părinte!“. Şi ne mai spunea: „Seara, la culcare, întotdeauna să vă cereţi iertare unul de la altul, chiar dacă nu v-aţi certat în cursul zilei“. Şi astfel, încetul cu încetul, ne-am deprins a ne cere mai uşor iertare unul altuia atunci când era cu adevărat necesar, lucru care ne era foarte greu de realizat mai înainte. De multe ori ne-a trecut prin minte că Părintele Crăciun va pleca la Domnul din scaunul de spovedanie, căci petrecea foarte mult timp spovedind. Uneori chiar glumea, zicând: „Eu le spun tuturor că «exploatarea omului de către om» este permisă într-un singur caz: la preot. Aşa că, oameni buni, exploataţi-mă, că e voie!“.

“Ştiţi că porumbeii nu calcă niciodată în noroi?”

În Săptămâna Patimilor din anul 2011, Părintele a făcut o pneumonie foarte urâtă. Cu toate acestea, nu a vrut să se interneze decât a treia zi după înviere, după ce şi-a încheiat toate îndatoririle preoţeşti. A spovedit aproape încontinuu în toată Săptămâna Mare, a slujit slujba Învierii în toate cele trei zile de Paşti, fără ca oamenii să-şi dea seama cât este de bolnav – dar când a fost internat în spital a trebuit să fie pus la tubul de oxigen, căci numai astfel mai putea respira! De atunci, Părintele nu şi-a mai revenit complet. Pe când era în spital, punea în fiecare zi pe pervazul geamului firimituri pentru porumbeii care veneau fericiţi să le ciugulească. Într-o zi, când l-am vizitat, ne-a spus aceste cuvinte:

„Ştiţi că porumbeii nu calcă niciodată în noroi? De aceea Duhul Sfânt a fost simbolizat printr-un porumbel. Aşa că aveţi grijă ce faceţi cu sufletele voastre, căci nu poate intra oricum acolo“.

Vrând să arate cât de importantă este spovedania sinceră şi curată a tuturor păcatelor, multor credincioşi Părintele le spunea această istorisire:

„O femeie s-a dus să se spovedească la un părinte într-o mănăstire. Femeia aceea avea şi un păcat foarte greu, pe care nu putea să-l mărturisească. Spunea câte ceva, încerca să spună şi păcatul cel mare, dar se oprea; iar mai spunea câte ceva, din nou încerca să spună acel păcat şi nu izbutea – ca, până la urmă, să plece de la spovedit cu păcatul cel greu nemărturisit. Un călugăr văzător cu duhul, care îndeplinea o oarecare slujire în biserică, l-a întrebat într-o zi pe părintele duhovnicesc ce era cu acea femeie, căci o vedea plecând tare înnegurata de la spovedit. Fiind întrebat despre ceea ce a văzut, acel călugăr a relatat amănunţit cum, la fiecare spovedanie, a văzut ieşind din gura femeii o mulţime de şerpi mici; iar unul, foarte mare, se tot pregătea să iasă, scotea capul şi iar se trăgea înapoi, şi tot aşa de mai multe ori, iar la sfârşit toţi şerpii cei mici au intrat înapoi împreună cu acela mare“.

„Ce om minunat!”

În vara anului 2009, o familie de prieteni, stabiliţi în Italia, au venit în ţară să-şi petreacă concediul. Doamna era însărcinată în luna a şasea. Într-o discuţie, i-am îndemnat să se spovedească, fiindcă nu mai făcuseră aceasta de la nuntă, adică de ani buni. Ea a fost mai receptivă la sfat, dar soţul ei nu voia nicidecum, găsind tot felul de scuze şi motive. L-am sunat pe Părintele Crăciun, care ne-a spus să mergem la Cinciş chiar în acea seară. Când am ajuns la biserică, domnul ne-a spus clar, incă o dată, că el nu are de gând să se spovedească – fiindcă nu are ce spovedi. Apoi am intrat cu toţii în biserică. Părintele mai avea de spovedit un grup de tineri din Timişoara. Era o atmosferă caldă, liniştită şi destinsă, întreţinută de Părintele cu câte o „glumă de post”. Când am intrat, Părintele a venit spre noi, luminos şi vesel ca întotdeauna, spunându-ne nouă câteva vorbe de duh, care au avut darul să destindă puţin şi feţele prietenilor noştri, viitori părinţi. Părintele a citit molitva pentru toţi. Viitorul tătic a participat şi el – probabil că îi fusese ruşine să iasă afară de la rugăciune. Apoi Părintele ne-a luat pe rând la spovedit. După câteva ore, când era deja trecut de miezul nopţii, Părintele a terminat de spovedit pe prietena noastră, care era ultima programată. După ce am ieşit din biserică şi ne pregăteam să mergem spre casă, l-am văzut pe prietenul nostru cum intră repede în biserică, unde a stat cu Părintele mai bine de o oră. Este greu de descris în cuvinte lumina şi fericirea de pe faţa băiatului când a ieşit de la spovedanie! Spunea într-una: „Ce om minunat! Nu am mai întâlnit un astfel de om! Ce om minunat!“. Pe lângă canonul de rugăciune, Părintele le-a spus să ţină neapărat post miercurea şi vinerea, iar pentru Sfânta Împărtăşanie au primit dezlegare doar cu o săptămână înainte de a se împlini sorocul ca doamna să nască. Noi ne gândeam că, întorcându-se în Italia, fiind lipsiţi de un sprijin sufletesc, prietenii noştri nu vor putea împlini ceea ce li s-a spus. Dar Părintele Crăciun îi luase în rugăciune! Cât de tare a pătruns cuvântul Părintelui în sufletele lor şi cât de mult îi ajuta cu rugăciunea se poate vedea din următoarea întâmplare: într-o zi de post, prietenul nostru a mers împreună cu colegii de la firma unde lucra la o cafenea, unde au fost serviţi cu nişte aperitive care nu erau de post. Fără să realizeze acest lucru, a gustat din ele, iar când şi-a dat seama că nu erau de post, el, care mai înainte nu postise niciodată, era acum atât de mâhnit pentru că mâncase un singur fursec cu brânză! Exact cu o săptămână înainte ca doamna să nască, cei doi tineri s-au Împărtăşit. Doamna a născut fără probleme o fetiţă sănătoasă şi frumoasă, cu care au venit anul trecut în ţară şi s-au închinat la mormântul Părintelui Crăciun – cel care, prin dragostea sa, le-a schimbat viaţa.

Găsirea fiului pierdut

Părintele Crăciun avea un dar deosebit al rugăciunii. Toţi aceia care-i cereau să se roage pentru ei simţeau mult folos. Dar Părintele, asemeni tuturor oamenilor aleşi ai lui Dumnezeu, ştia să-şi ascundă cu smerenie lucrarea sa, punând toată izbânda numai pe seama lui Dumnezeu. O familie de credincioşi din Orăştie, care aveau duhovnic pe Părintele Ioan Săbău, trecea printr-o grea încercare: unul dintre copii, student, dispăruse în urmă cu două luni de zile. Toate căutările părinţilor fuseseră zadarnice. Părintele Săbău le-a spus într-o zi: „Să mergeţi la Părintele Crăciun, căci el cu siguranţă va găsi o soluţie“. Aşa obişnuiau cei doi părinţi să se smerească unul înaintea celuilalt, fiecare socotind că celălalt este mai vrednic şi mai de cinste. Părintele Crăciun i-a învăţat să facă un sărindar (adică să aducă prescuri la patruzeci de Liturghii). În ziua în care s-a săvârşit cea de-a patruzecea Sfântă Liturghie, acel băiat a trimis părinţilor o scrisoare prin care îi înştiinţa că se află la o mănăstire.

Dilema operaţiei

O femeie credincioasă din Hunedoara avea socrul grav bolnav. Medicii spuneau că trebuie operat de urgenţă, dar nu-i dădeau şanse prea mari de reuşită. Aflându-se în această cumpănă sufletească, femeia a fost îndemnată de cineva să ceară sfatul Părintelui Crăciun. Cu simplitatea sa firească şi cu aerul şăgalnic ce-l caracteriza, Părintele Crăciun i-a spus aceste cuvinte:

„În seara aceasta te rogi şi tu cum poţi pentru el. Iar mâine dimineaţă, după ce te trezeşti, te speli pe fată, spui rugăciunile de dimineaţă şi apoi mă suni din nou“.

Femeia a făcut întocmai, iar dimineaţa, când l-a sunat, Părintele i-a spus aceste cuvinte:

„Să nu se opereze socrul tău, să se bucure de nepoţi şi de câte zile i-o mai da Dumnezeu!“.

Socrul doamnei respective trăieşte şi astăzi…

Nedumeririle domnului M.

Dumnezeu, Care pe toate le rânduieşte minunat, cum numai El ştie, a rânduit ca domnul M. din Deva, suferind de o boală care-l face incapabil să se deplaseze în afara casei, să se cunoască cu Părintele Crăciun şi să se îndrăgească reciproc. Părintele spunea adesea: „Tare mi-e drag omul acesta… Cum ştie să-şi ducă suferinţa şi cum L-a cunoscut pe Dumnezeu prin boala pe care o are…“. Cu ocazia unui Sfânt Maslu săvârşit la el acasă, Părintele Crăciun i-a adus domnului M. „Tratatul de mistică” al lui Nichifor Crainic, iar un alt preot i-a adus „Dogmatica” Părintelui Dumitru Stăniloae. După slujba Sfântului Maslu, Părintele Crăciun i-a spus domnului M.: „Noi ţi-am adus acestea. Să le citeşti şi să ne spui care-i mai bună. Iar ce nu înţelegi, să-ţi notezi pe o hârtie şi să mă întrebi când ne-om mai vedea”. Domnul M. a făcut întocmai, notând tot ceea ce nu înţelegea din cele două cărţi. La prima întâlnire cu Părintele Crăciun, mai înainte de a-i arăta hârtia cu însemnările, Părintele Crăciun a început vorbească, spunându-i un fel de poveste, care părea la început că nu are înţeles. Apoi i-a spus alta, apoi alta… Abia la a treia poveste domnul M. şi-a dat seama că, de fapt, prin ceea ce-i povestea Părintele, îi răspundea în ordine la toate nedumeririle notate pe hârtie. Cu altă ocazie, acelaşi domn s-a exprimat, într-o doară, față de un prieten care-l vizitase cum că tare-i este dor de Părintele Crăciun, căci erau trei luni de când nu-l mai văzuse. A doua zi, cineva i-a bătut la uşă şi, deschizând uşor uşa, zise: „Am venit să-ţi astâmpăr dorul“. Era Părintele Crăciun…

Dezlegarea unui muribund

Un fiu duhovnicesc din Deva al Părintelui Crăciun, în vârstă de 60 de ani, fiind bolnav pe moarte, şi-a dorit foarte mult să-l vadă pe Părintele pentru ultima dată. Fiica sa l-a chemat de urgență pe Părinte, care, deşi era în miez de noapte, n-a pregetat să se ducă numaidecât. Când a ajuns, l-a găsit pe cel bolnav în convulsii. I-a pus epitrahilul pe cap i-a citit rugăciunile de ieşire a sufletului, după care bolnavul s-a mai liniştit. Părintele a ieşit din încăpere, a spus câteva cuvinte de îmbărbătare familiei, după care s-a adresat cu aceste cuvinte către aceia care binevoiseră să-l ducă cu maşina la căpătâiul bolnavului, în miez de noapte:

„Acum trebuie să plecăm, căci din experienţa mea ştiu că mulţi oameni nu pot trece dincolo dacă e preotul prin preajmă“.

Apoi Părintele a mai intrat o dată la cel muribund, ca să-şi ia rămas bun de la el. Liniştit, dar cu glasul foarte stins, cel bolnav a izbutit să spună: „Mulţumesc“. La vreo trei-patru minute după ce au părăsit casa respectivă, pe când se aflau cu maşina într-o intersecţie, Părintele Crăciun şi-a scos fesul, şi-a împreunat mâinile şi a început să se roage în taină. După câteva clipe, fiica celui bolnav a telefonat şoferului maşinii ca să anunţe că tatăl ei a plecat către Domnul…

Încercările soţiei Părintelui

Doamna preoteasă Anişoara a avut şi ea de suferit împreună cu Părintele Crăciun. Părintele spunea că vrăjmaşul se răzbună şi pentru un sfat bun pe care cineva îl dă cuiva spre a-l ajuta. De aceea Părintele se simţea dator să-şi pomenească familia la fiecare rugăciune pe care o făcea, căci dacă pe el vrăjmaşul nu l-ar fi putut lovi din pricina hainei preoţeşti, atunci ar fi lovit în cei din familie. Într-o vară, Părintele a avut de spovedit un caz mai deosebit, o situaţie foarte grea. În aceeaşi zi, doamna preoteasă a suferit un accident de maşină, lovindu-se la mână şi la picior. Mâna s-a umflat şi s-a înnegrit, încât medicii nu se puteau hotărî ce trebuie făcut. Doamna preoteasă a stat aşa, cu mâna bandajată, vreme de două săptămâni, pană în ziua de 14 august, când părintele a spovedit-o, şi a doua zi, de Sfânta Marie, a împărtăşit-o. Doamna preoteasă a rămas în spital rugându-se, iar după câteva ore a simţit cum îi curge ceva cald pe mână. Era un lichid cleios, negru, cu miros greu. Faptul acesta a determinat pe medici să o opereze de urgenţă. După operaţie, medicii i-au spus că dacă ar mai fi întârziat cu operaţia, consecinţele ar fi fost cât se poate de tragice. La câteva zile după operaţie, doamnei preotese i-a venit un alt necaz: degetul mare de la picior i s-a umflat, era roşu şi o durea foarte rău. A fost diagnosticată cu gută. În aceeaşi zi, Părintele Crăciun avea de mers la un Sfânt Maslu în Hunedoara. În drum, a trecut pe la spital ca să o vadă pe preoteasă. A plecat la Sfântul Maslu lăsându-o tare necăjită şi îndurerată. La întoarcere, Părintele a trecut din nou pe la preoteasă şi a găsit-o bucuroasă: nu mai era nici urmă de durere, umflătură sau roşeaţă. L-a întrebat pe Părintele la ce oră s-a terminat Sfântul Maslu și s-a încredinţat că exact în acel moment a scăpat de suferinţă şi de acel diagnostic greu, care pană azi nu a mai fost adeverit.

(E.D. – Revista Familia Ortodoxă nr. 4, aprilie 2013, pp. 6-10)