„Nu eu am făcut adevărata baie, ci sergentul care m-a însoțit.”

Una dintre preocupările majore ale Securității în legătură cu regimul de detenție a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici și deținuți. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri și deținuți. Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman și crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Și totuși, spre marea noastră bucurie, umanitatea și uneori chiar dragostea creștinească, spărgeau blindajul urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepție care demonstrau că oricât de profesionistă era organizarea urii, omenia răzbea la lumină.

Dau câteva exemple de care îmi amintesc în acest sens.

În una din zile, a fost introdus în celula noastră de la Jilava un preot, îndrăznesc să spun cu un comportament sfânt, părintele ortodox Iovan de la Mănăstirea Vladimirești. Bucuria noastră a fost mare pentru că ne-a adus posibilitatea de a ne cumineca. ”Oricum, ne-a spus el, astăzi pe toți cei 20 de locatari ai celulei 14 din reduitul Jilavei, chiar dacă nu toți își dau seama, drumul vieții lor s-a schimbat radical, dinspre moarte la viață, o dată cu Sfânta Împărtășanie pe care le-am dat-o.”

Conform regulamentului, de fapt nu prea respectat, de data asta cel nou intrat în celulă, părintele Iovan, a fost dus la baie pentru o curățenie și dezinfecție generală. După ce s-a întors de la baie, părintele Iovan mi-a spus: ”Știi ce am făcut?” ”Baie, îmi închipui”, i-am spus. ”Nu eu am făcut adevărata baie, ci sergentul care m-a însoțit. Ajuns în baia mare și goală, sergentul a căzut în genunchi și mi-a spus: ”Părinte, iartă-mi păcatele!” ”În numele lui Hristos i-am dat dezlegarea și am văzut la întoarcere un om cu adevărat fericit”.”

(Pr. Matei Boilă, Gratii luminând, Editura Galaxia Gutemberg, Târgu-Lăpuș, 2004, pp. 49-50)