Luciana: „Nu suntem în esenţa noastră un popor de laşi, mincinoşi, hoţi, corupţi, cum încearcă alţii să ne catalogheze”

Într-adevar, cea mai emoționantă carte citită de mine este „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” scrisă de unul dintre cei mai de seamă români, Ioan Ianolide. Citeam şi plângeam; plângeam şi citeam această carte deosebită, care n-aș fi crezut nicicând să existe. Nu ştiam că s-au scris și astfel de cărţi, nu cunoşteam atrocităţile comunismului pentru că la şcoală profesorii nu ne-au învăţat asemenea lucruri sau poate voit ni le-au ascuns. De ceva timp sunt în căutarea adevărului, a istoriei adevărate, mult prea greu de găsit, a poporului nostru.

Îmi amintesc că la liceu, fiind încă sub dictatura comunistă (până în clasa a X-a inclusiv), profesorul nostru de limba română ne „lumina” cum a fost posibilă înmulţirea pâinilor şi a peştilor de către Domnul nostru Iisus Hristos. Cică fiecare ar fi avut asupra lor câte ceva de mâncare, dar se codeau să scoată de teama de a nu împărţi cu celălalt, iar Domnul Iisus Hristos i-ar fi convins să-şi scoată merindele. Auziţi aberaţii şi câtă lipsă de creativitate! Măcar minciuna să fi îmbrăcat o altă formă mai credibilă, dar se stie: cel rău nu este creator, el doar schimonosește și repetă aceleaşi scenarii.

Mărturisesc că deşi este o expunere ale celor mai cumplite torturi îndreptate către cele mai fine, sensibile suflete ale elitei româneşti din acea perioadă, torturi care au putut fi inventate numai de o minte diabolică, această carte mi-a adus multă bucurie şi speranţă în suflet. În inima mea a licărit de atunci speranţa că acei mărturisitori ai credinţei, prin îngăduinţa şi dragostea Domnului pentru poporul român, au transmis mai departe urmaşilor puterea şi râvna pentru credinţă, pentru demnitatea neamului românesc şi că Bunul Dumnezeu ne va trimite o lumină, un dreptcredincios care să păstorească acest popor atât de greu încercat. Este dovada vie că nu suntem în esenţa noastră un popor de laşi, mincinoşi, hoţi, corupţi, delăsători aşa cum încearcă alţii să ne catalogheze.

Apoi Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mai citesc o carte, la fel de cutremurătoare şi de minunată în acelaşi timp, „Mărturii din mlaştina disperării”, de Dumitru Bordeianu.

Cu privire la transmiterea și către alți cunoscuți a adevăratei istorii, cu parere de rău vă spun că am încercat ca o parte a articolelor citite de către mine, în special cele care m-au mișcat profund, să le transmit colegilor-prieteni, indicându-le site-urile respective dar spre surprinderea și dezamăgirea mea nimeni nu mi-a împărtășit bucuria descoperirii acestora, de parcă nu ar fi avut nici un impact asupra lor.

Singura care a rezonat cu mine este fiica mea, clasa a XII-a, cu care am plâns povestindu-i din această minunată carte anumite fragmente (soția cu 3 copii care, aflați la o distanță de 50 m, lângă un stâlp luminat, se bucurau că puteau flutura batistele către tatăl închis în celulă, care la rându-i îi putea mângâia doar cu ochii; sau o deținută, la aniversarea numelui unei colege de Sfântul Dumitru, fiind la plimbare, s-a apropiat de geamul cu gratii și i-a aruncat o pâine mare de 1 kilogram, urându-i în șoaptă: „La mulți ani!”. Drept pedeapsă însă, fiind dusă la anchetă, a luat o bătaie soră cu moartea).

Cu siguranță voi continua să caut oameni care să rezoneze cu sentimentele și trăirile mele, dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini.

Ce alte exemple mai pregnante, mai convingătoare decât martirajul acestor sfinţi mărturisitori din temniţele comuniste ar putea fi mai elocvente decât acestea? Sunt mândră că sunt româncă, nu mi-am dorit nicicând să plec din acestă ţară, acum nici nu mai admit ideea. Pământul românesc este sfânt prin sângele martirilor care s-au sacrificat pentru ca noi, azi, să cunoaştem adevărul şi să ne alegem calea, în deplină cunoştinţă. Pur şi simplu nu mai orbecăi, mi-am găsit locul pe acest pământ, în această ţărişoară a Bunului Dumnezeu.

Acum trăiesc doar cu speranţa mântuirii şi cu dorul de Măicuţa Domnului, de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor.

Trăim vremuri grele, nu numai material vorbind, pentru că nu asta este important, ci vremuri grele din punct de vedere spiritual; suntem oripilați de puzderia de reportaje cu crime și meschinării. Nu știu câți dintre noi privesc cu interes la emisiunile în care se promovează pe față pornografia și prostituția, bârfa și vrajitoria. Ne împingem propriii copii într-o mare prăpastie din care nu știu cum vor mai ieși dacă nu îi vom învăța să distingă binele de rău, dacă nu îi vom invăța să prețuiască credința, iubirea de semeni, adevărul.

Bunicul din partea mamei a dispărut pe front, plecând la razboi. În 1944 mama mea s-a născut și nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Bunica nu a primit vreo veste: nu a știut niciodată ce s-a întâmplat cu bunicul, a rămas singură de tânără, la 32 de ani, dar și-a crescut cei patru copii cu credință și dăruire.

Cu toate aceste dureri și nemulțumiri, sunt liniștită şi împăcată. Datorită dumneavoastră și altora precum Război întru cuvânt, Fundația Arsenie Boca, Fenomenul Pitești și mulți alții, nu mai există în sufletul meu nici un pic de îndoială în privinţa drumului spre credinţă, ştiu că aceasta e calea spre mântuire, spre Hristos Domnul. Sunt cel mai bogat om din lume: Bunul Dumnezeu mi-a descoperit adevărul, am credinţă, speranţă, iubire.

Vă mulțumesc pentru că ne informați și sunteți permanent alături de noi!

Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului să vă dea putere să continuați și să vă ocrotească!

Cu respect,

(Luciana)