Nuți Pătrășcanu – dovada vie că teroarea de la Pitești a atins proporții sinistre

Ţurcanu se scoală brusc, sare în picioare. Tresar. Arată, ca şi cum ar vrea să zică: programul trebuie să-şi urmeze cursul.

Se duce la masă, îşi propteşte mâinile de muchea laturii dinspre partea mea. Rămâne apoi, un timp, cu capul în jos. Deodată şi-aruncă privirea peste noi şi ne spune cu o voce gravă, plină de mister:

– În seara asta voi face o demascare neobişnuită.

Apoi, cu paşi rari, se îndreaptă spre paturile de fier. Se opreşte în faţa lui Pătrăşcanu, unul din bătăuşii cei mai nemiloşi. Îl priveşte fix. Acesta păleşte; în câteva secunde e galben ca ceara.

Rămân ca paralizat; nu-mai închipuisem că şi un bătăuş poate să trecă prin spaima prin care trecem noi, cei terorizaţi!

Cu voce aspră, de acuzator, cu mâna îndreptată spre bătăuş, Ţurcanu strigă:

– Îl demasc pe Nuţi Pătrăşcanu.

Brusc, ca la comandă, cel demascat, tremură din tot corpul. E ca şi cum ar fi supus unui curent electric, ce-l furnică din cap până-n picioare.

Cu toată neliniştea de care sunt cuprins, îmi dau acum perfect seama că bătăuşii, aceşti roboţi creaţi în purgatoriul care este Penitenciarul Piteşti, au trecut prin chinuri supra-omeneşti până să ajungă instrumente­le Ministerului de Interne. Nu-mi închipuisem că un om poate tremura de frică, aşa cum tremură acum cel demascat.

Cu ochii ţintă pe el, Ţurcanu continuă:

– Bine mă, Pătrăşcanule, ai spus că n-ai să mai ascunzi nimic din ce e duşmănos clasei muncitoare. Ai minţit şi în trecut, dar după ce ai fost odată demascat, ai promis că vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; rămâi un duşman odios al poporului muncitor, care îţi dă aici de mâncare.

Apoi, ridicându-şi tonul, Ţurcanu continuă:

– Pătrăşcanu a ţinut ascuns aici, că logodnica lui a făcut şi ea parte din Mişcarea Legionară. E cât se poate de grav! Gândiţi-vă, câte suflete poate să otrăvească această fiinţă care se mişcă liber printre oamenii cinstiţi de afară.

Pătrăşcanu tremură înspăimântător. Mă gândesc, că acest om trebuie să fi fost chinuit în mod groaznic în aceste aşa numite demascări, ca să ajungă acum, demas­cat pentru încă odată, să aibă asemenea spasme. În urma dezvăluirii adusă de Ţurcanu, neputinciosul robot, această fiinţă pe care o credeam dezumanizată, arată că totuşi, undeva în străfundul inimii lui, au mai rămas sentimente proprii fiinţei umane. În ochi i se poate citi suferinţa pe care a îndurat-o; şi parcă vrea să spună: am făcut tot ce omeneşte s-a putut face, am îndurat cele mai groaznice chinuri, dar totul e în zadar.

Se uită lung la Ţurcanu, cu o privire care cere par­că îndurare, să-l lase în viaţă…

După câteva clipe teroristul face semn celorlalţi bătăuşi; sunt şi ei nemişcaţi, muţi, cu ochii îngroziţi de teamă.

– Dezbrăcaţi-l, spune rar şi calm Ţurcanu. Sar imediat Gherman, Puşcaşu, Steiner, Roşea şi Oprea. Pătrăşcanu e tras de pe pat, târât în mijlocul camerei, dezbrăcat la piele.

Se formează culoarul suferinţei din doisprezece ro­boţi şase de o parte, şase de alta. Sunt înarmaţi toţi cu bâte şi curele. Ţurcanu are în mână o vargă flexibilă.

Demascatul, tremurând mereu îngrozitor, e legat zdravăn la gură.

Şi iată că supliciul i-a sosit: Pătrăşcanu e împins între roboţi. Totul se desfăşoară în cea mai perfectă or­dine, într-o tăcere mormântală. Apoi, ca la comandă, bătăuşii îşi ridică mâinile înarmate cu bâte şi curele. O fac fără ordin, ca la comanda unei voci interioare.

Încep să lovească la întâmplare, dar cu o înverşu­nare, care face să-mi oprească respiraţia…

Ţurcanu cu varga lui – tare dar flexibilă – dă în victimă cu toată puterea.

După un timp, Pătăşcanu e tot numai sânge. Mai îndură ce mai îndură, după care se prăbuşeşte. E călcat în picioare de toţi deodată.

Apoi e lungit pe spate; şi ce mi-e dat să văd…? Doisprezece inşi se aşează pe el, perfect, ca nişte saci. Am convingerea că omul de pe ciment îşi va da acum sufletul. Îi văd ochii holbaţi de groază; gura deschisă de sufocare… După un timp, roboţii îl eliberează: se dau jos, unul câte unul.

Cimentul e mânjit de fecalele lăsate de Pătrăşcanu… Se aşteaptă un timp să-şi revină. E întins pe ciment, pe burtă. Gura îi sângerează; şi-a pierdut câţiva dinţi. Cum s-a întâmplat, nu pot să-mi dau seama; la un moment dat, n-am mai putut urmări loviturile.

Ţuracnu, lângă el, îi ridică capul cu piciorul. Apoi, arată cu mâna spre fecale. Mi-e dat să văd cea mai ori­bilă scenă, ce nu mi-aş fi putut-o măcar imagina: Pătrăş­canu se târăşte spre locul murdărit; îşi apasă faţa în propriile-i excremente…

A executat un ordin, numai printr-un semn, fără să schiţeze cea mai uşoară ezitare!

Îmi întorc privirea şi mi-o fixez pe ciment, în faţa mea. Respiraţia greoaie a celor din jurul meu îmi spune că sunt şi ei îngroziţi, scârbiţi, epuizaţi de acesta scenă, executată numai de roboţi.

Uşurinţa cu care Pătrăşcanu şi-a lăsat gura în propriile-i fecale e dovada că teroarea la care au fost supuşi aceşti oameni, pentru a fi transformaţi în roboţi, trebuie să fi atins proporţii sinistre…

(Grigore Dumitrescu – Demascarea, pag. 113-115)