O amintire despre Traian Popescu
În 1997 l-am cunoscut când a venit la Casa Radio ca să aranjeze cântarea compoziţiei sale: „Cantatele”. Eram împreună cu un coleg de emisiune, Dan Manolache şi cu D-na Ana Maria Sireteanu, director al Canalului Cultural. Ne-a lăsat, prin modestia sa, o impresie de neuitat, iar scurtul dialog mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie:
– Sunteţi compozitor? a fost întrebat.
– Nu sunt compozitor, nici nu am studii speciale de muzică. Le-am compus într-o stare mai specială şi în împrejurări deosebite.
– Care au foat acelea?
– Eram în închisoare, după nişte anchete şi torturi groaznice; mi s-au înfiripat primele acorduri, ca o rugăciune către Cel Prea Înalt, să mă ajute şi să mă apere. Dintr-o dată, necunoscutul atât de modest ne-a devenit drag, ca un frate mai mare. Avea în priviri o rouă de lacrimi, plânse cândva îndelung. Pe loc, ne-am hotărât toţi să-l ajutăm şi am făcut să se cânte pe scena radio aceste piese muzicale, create în mod pur şi simplu miraculos. Am rămas pentru totdeauna într-o legătură de prietenie rară. Mi-a povestit mult despre ce a reprezentat aşa-zisa generaţie de la 1948 şi lupta ei, precum şi suferinţele care i-au marcat pe aceşti oameni, suferinţe care pare ca i-au forjat, ca să se înnobileze şi să creeze fiecare în alt domeniu: muzică, pictură, poezie. De atunci am fost nelipsită de la toate manifestările organizate de foşti deţinuţi politici, colectivitatea cărora mi s-a structurat în suflet ca eşantionul cel mai curat de români îndrăgostiţi de adevăr şi ţara noastră, cu fiecare clipă a trecutului ei.
(Elena Perdichi, redactor, realizator de programe TV şi Radio România – Revista Permanențe, ianuarie-februarie 2010)