O imagine imposibil de uitat vreodată atât cât trăiesc
Îmi este greu să încep a scrie o mărturie personală despre “unchiu Ilarie”, aşa cum l-am “botezat” împreună cu sora mea la numai câţiva ani de existenţă. Era unchiul mamei dinspre mama ei, bunica noastră născută în Tara Moţilor acolo unde a văzut lumina zilei şi cel care avea să devină Preot Prof. Dr. Ilarion Felea. S-a născut într-o familie de moţi în care tatăl a fost preot.
Moţii au ceva aparte în structura lor, nu este doar impresia sau părerea mea. Vorbeşte întreaga istorie.
Din Țara Zarandului cum mai este cunoscută, Țara Moților au iesit la iveala oameni cu o mare dârzenie , cu un curaj deosebit și dragoste pentru neamul lor cel asuprit. Cred că orice român din oricare parte a țării cunoaste numele răsunatoare din istoria noastra vitregă: Horea, Cloșca, Crișan și, ceva mai târziu în timp, Avram Iancu – Crăișorul Munților – toți bărbați vajnici și viteji, care nu au pregetat a lupta cu temuții austro-ungari până la sacrificiul suprem. Pe drept cuvânt ei sunt cinstiti ca adevărați eroi ai întregului neam românesc întocmai ca Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
La Vata de Sus care se află doar la câțiva kilometri de Tebea, unde se află mormântul și monumentul marelui Avram Iancu precum și gorunul lui Horea. În aceeași țară a Zarandului, a văzut lumina zilei cel care avea să devină încă din viața Sfântul Ardealului, este vorba de marele și dăruitul duhovnic al românilor Părintele Arsenie Boca.
Am fost născută în Bucureşti deci foarte departe de Arad. Totuși, la o vârstă fragedă, în câteva rânduri, am petrecut săptămâni întregi în casa unchiului Ilarie şi a “tuşii Valeria” , în Arad. Casa lor nu era departe de vechea Catedrală Ortodoxă din oraş. Acolo slujea sfânta liturghie Părintele Ilarion Felea şi ţinea predicile minunate la care se adunau studenţimea şi intelectualii oraşului de nu încăpeau în biserică, în paralel cu activitatea pe care o depunea din tot sufletul la Facultatea de Teologie din oraş, unde a fost numit decan în cele din urmă.
Nu doresc să repet nimic din cele ce au scris alții în legătură cu biografia şi activitatea Preotului Ilarion Felea de-a lungul timpului însă dorinţa mea este aceea de a readuce la viaţă portretul acestui om deosebit, dăruit de Dumnezeu, care a ales să devină păstor de suflete omeneşti din dragoste mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în care calitate sfântă şi-a împlinit până în ultima clipă a vieţii sale menirea ce i-a fost acordată.
Prin urmare, voi reda aici ceea ce a reținut memoria mea, începând de la 5 ani şi până la 7 ani, când unchiul nostru a fost întemniţat ultima oară ca să nu se mai întoarcă vreodată viu printre noi. Sufletul lui însă a fost alături de noi toţi cei dragi lui. L-am simţit mereu.
O imagine clară în mintea mea îmi arată una din camerele casei din Arad. Era spre seară şi unchiu Ilarie revenise acasă după o îndelungă activitate acolo unde i-a fost necesară prezenţa. Îmi amintesc şi acum lumina veiozei aprinse căci era timpul de mers la culcare pentru noi, copiii. Îl şi văd, îi simt prezenţa caldă alături, aud cuvintele liniştitoare care aveau darul întotdeauna de a ne aduce un somn profund, plin de pace. Ne învăța cu drag cum să ne rugăm însă ne spunea în fraze lesne de înţeles pentru mintea noastră de copii, de ce este necesar şi bine ca să ne rugăm, Cui adresăm rugămintea şi ce urmare va avea ruga noastră. De la dânsul am primit primele lecţii catehetice fără ca să realizăm că ne învaţă ceva, totul apărând ca o realitate deosebit de frumoasă care ne înconjura cu dragoste şi lumină multă. Cu vocea lui blândă, în tonuri baritonale, ne istorisea lucruri despre credință, pe care aveam mult mai târziu să le regăsec citind Sfintele Scripturi cu de la mine voinţă.
Ceea ce doresc să subliniez în spusele mele este că unchiul nostru, care în perioada aceea era mult atacat şi lovit de cei invidioşi care făcuseră pactul cu vrăjmaşul, nu lăsa absolut nimic să tulbure sufletele noastre de copii, rolul lui fiind de a ne pune pe calea dreaptă. El doar asta vedea şi doar asta făcea. A fost un om dăruit de Dumnezeu cu o mare credinţă şi cu iubire pentru cei din jur, cu grija de a educa pe toţi cei tineri (printre alte acuze aceasta a fost una principală : că nu înceta a predica tineretului despre Hristos) în credinţa noastră ortodoxă moştenită din străbuni, singurul mod de a duce la mântuire. În acest fel el a reuşit să ne modeleze sufletele şi inimile într-un mod cu adevărat binecuvântat încât nu am mai părăsit calea Domnului arătată de el în viaţa noastră care abia începea, vreodată de atunci şi până astăzi. Acesta este adevărul. Rugăciuni multe, prezenta la sfintele liturghii în timpuri grele, mersul la mănăstiri cu părinţii au făcut parte din copilăria şi tinereţea mea şi a surorii mele mereu. În acele timpuri era o mare și plăcută surpriză pentru măicuțele si călugării care ne ofereau găzduire să ne audă numind fără greș pe sfinții din icoanele ce împodobeau camerele de ospeție.
Ceea ce îmi vine foarte greu să scriu acum, este legat de procesul său ultim care a dus la întemniţarea sa pe timp de 20 de ani. Port în suflet durerea acelei zile când unchiu Ilarie a venit la Bucureşti unde locuiam ca să vorbească cu noi, familia mea şi să ne vadă, poate, pentru ultima oară. El a nădăjduit mereu spre bine dar a respectat Voia Domnului. Nu s-a plâns, nu a făcut compromisuri, nu a cedat sub nici o formă.
Îmi amintesc ziua în care a sosit, avea câte o cărticică de rugăciuni pentru copii, pentru sora mea şi pentru mine. Acea cărticică o am la mine şi acum, la mii de mile distanţă de ţară, nu am lăsat-o de lângă mine nicidecum căci pentru mine era ”sfântă” , dăruită de unchiu Ilarie, martirul şi eroul familiei noastre.
Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii! Cred, ştiu de fapt, că sufletul lui este cu Dumnezeu.
(Cristina David, născută Niculiu)