O judecată fără greș

Mă duc să-l văd pe părintele Stăniloae la Saint-Serge, unde locuieşte într-o cameră de student. Se află la Paris de câteva zile. Nimeni n-a ştiut că va primi titlul de „Doctor Honoris Causa”, nici un român n-a fost de faţă la ceremonie. După părerea lui Olivier Clement, care a ţinut o frumoasă cuvântare, ruşii de la Saint-Serge nu sunt prea încântaţi, dat fiind ambiţia rusească de a fi în materie de ortodoxie cei dintâi, dar sunt obligaţi să se încline în faţa lui Stăniloae şi în faţa unui teolog ca Olivier Clement.

Mai e ceva: teama de a displăcea Patriarhiei din Bucureşti, de vreme ce singurii prezenţi erau celălalt preot român şi episcopul, numiţi de Bucureşti la Paris. Părintele Stăniloae mi-a vorbit despre lucrările lui: Dogmatica, acum tradusă în toate marile limbi, volumul X din Filocalie, publicat de Olivier Clement la editorul Desclees, şi o carte despre Iubire publicată în Elveţia.

Despre situaţia din România spune că niciodată n-a fost atât de umilit poporul român ca acum. A vorbit cu scârbă şi dispreţ de cultul personalităţii lui Ceauşescu, de caracterul diabolic al sistemului care-l apără. Nu se poate apropia nimeni de el. E înconjurat de o pază extraordinară. În posturile supreme a pus numai rude şi oameni apropiaţi. Până şi Securitatea, zice Părintele Stăniloae, s-ar fi săturat de regim. Pe urmă, mizeria, cozile, lipsurile – la sate mai ales. Părintele Stăniloae mi-a făcut aceeaşi impresie de curaj şi autenticitate ca altădată. O judecată fără greş, o înţelepciune trecută printr-o minte tradiţională, capabilă să fie în acelaşi timp de mare actualitate.

(Sanda Stolojan – Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 110-111)