O nouă încercare de reeducare a copiilor

Atunci a fost aruncat în luptă Ibănescu, un copil dintr-o familie de ţărani de pe lângă lpoteştii lui Eminescu. Bietul Eminescu! Ce greu i s-o fi părut pământul de pe pieptul lui, de n-a putut să strige la Ştefan şi la Ţepeş. lbănescu fusese arestat cu un grup de elevi de la Suceava sau laşi. Avusese nenorocul să-l cunoască pe Ţurcanu în primele zile ale activităţii, când abia câştigat de Securitate pentru planul reeducării voia să îşi demonstreze sinceritatea şi ataşamentul faţă de cauza proletară. La Suceava, Ţurcanu timorase sufletele celor slabi şi fricoşi; avea să-şi desfăşoare forţele la Piteşti şi la Gherla.

Ibănescu avea atunci 17 ani. Alerga de colo până colo, ba în atelier, ba în dormitoare, ba la bucătărie, totdeauna cu pantalonii în vine şi cu bluza descheiată. Trebuia să-şi asigure un cerc de devotaţi şi să adune infomiaţii despre fiecare elev. Avea mână liberă să folosească asupra deţinuţilor mijloacele pedagogice de convingere ale lui Macarenco!

Din Poemul pedagogic al lui Macarenco citez un pasaj edificator: „Nu-mi aduc aminte să fi lovit vreo dată pe cineva… A, mi-aduc aminte, am dar odată o palmă unui copil şi-mi pare rău acum.” Apoi povesteşte că int-un lagăr de internare a tinerilor infractori, unde aceştia nu mai puteau fi stăpâniţi, a adus din alt lagăr 12 (?) tineri reeducaţi, care in scurt timp au făcut ordine. „Defapt nu ştia (s.n.) ce se petrecea în dormitorul bãieţilor dar a doua zi, cel mai recalcirrant dintre ei, devenea blând ca un mieluşel”.

Tocmai momentul cheie al reeducării, al transformării psihice îi scapă. Pedagogul nu ştie cum are loc prefacerea psihică, forţa care determină ca recalcitrantul să devină peste noapte bun, blând ca un mieluşel. O farsă dernnã de un Poem pedagogic.

I-o spunem tavarăşului Macarenco. I s-a spus, şi ştie toată lumea, doar el nu ştie.Taina a dus-o în mormânt. Probabil a aflat pe tărâmul intunericului. Cei ce-l schingiuesc, operează fără nici o şansă de a-l transfomia din rău în bun. Poem pedagogic!

lbănescu şi-a început activitatea intr-o seară. Victima, un biet copil arestat de unul singur, fără relaţii sufleteşti strânse cu ceilalţi, fire mai puţin comunicativă, în care foamea încă tipa cu glas mare. Dintr-un sentiment de solidaritate cu suferinţa lui, nu-i dau numele. Încercasem câteva „atentate” asupra lui, dar porţile sufletului lui nu mi se deschiseră. Împins de gândul foamei, şterpelise o bucată de pâine şi o brâná sau slănină din traista altui elev. Surprins în flagrant delict, unul din ciripitori l-a anunţat pe Ibănescu; acesta făcuse cu confraţii lui o pregătire psihologică, creând printre copii o atmosferă de acceptare a sancţiunilor ce trebuia aplicate celor ce se dedau la acte irnorale. Administraţia sconta pe acest început; o dată creat precedentul, autoritatea lui lbănescu şi dreptul de a o exercita, deveneau legitime. Seara, când toţi erau în dormitoare, vinovatul trebuia judecat şi pedepsit public.

Era sâmbăta după-amiaza, câteva săptămâni înainte de Crăciun.  Miliţienii au închis dormitoarele. Ferestrele erau foarte mari, cu un parapet scund; se putea vedea şi din domnitoare în curtea luminată şi de afară în orice colţ al lor. Erau trei dormitoare mari şi unul mai mic, care comunicari prin uşi. În   cel mic aveam şi eu locul pe priciul de sus. Celelalte aveau paturi cazone suprapuse, pe douã şi trei etaje. Copiii îşi pregăteau culcuşurile. Ca in orice loc unde tinereţea biruie grija suferinţei, era o atmosferă de bună dispoziţie. Aveai impresia că te afli într-un stup de albine, înainte de roire. Peste zi avusesem de lucru prin atelier şi nu ştiam nimic de cele întâmplate. Copiii de obicei mã ţineau la curent cu cele ce se petreceau între ei. Acum ignoraseră sau nu voiseră, din ruşine, să-mi aducă la cunoştinţă. lntuiam din privirile unora dintre ei că ceva nu este în ordine. În dormitorul unde dormea lbãnescu, câţiva ciraci se adunaseră în jurul lui, garda personală. Se pregătea atmosfera pentru judecarea şi condamnarea vinovatului. Se descoperise „o crimă, un atentat la existenţa celorlalţi” încercând să incita spiritele. Un copil veni jenat şi cu sufletul la gură:

– Domn’ Maxim, Ibănescu vrea să-l bată pe…

– De ce?

– Zice că a furat mâncare de la un coleg.

Se făcuse linişte în toate dormitoarele; cei mai mulţi se îngrămădiseră pe paturi să vadă spectacolul. M-am apropiat de uşă. Ibănescu, în mijlocul dormitorului înconjurat de prieteni, îşi încheia discursul:

– Îl vom pedepsi de comun acord cu toţii, cu 25 lovituri de curea la fund (avea în mână o curea de transmisie de la un motor), ca să fie exemplu şi pentru alţii. Ne vom asuma răspunderea să formăm un juriu de cercetare şi pedepsire a oricăror fapte care contravin bunei desfãşurări a vieţii şi activităţii în penitenciar şi în ateliere. Şi imediat, cu ton poruncitor, a zis copilului: Şi acum, întinde-te.

Copilul, tremurând, s-a întins pe jos. Ceilalţi, tremurând, tăceau.

– Cine vrea să execute sentinţa? a întrebat Ibănescu. Dacă nu se oferã nimeni, o voi eaecuta eu.

Imi fãcusem loc până aproape de el, în lateral. I-am pus mâna în piept, l-am ridicat de la pământ – nu ştiam de unde am atâta putere – l-am ţinut niţel în aer şi l-am lăsat jos îngãlbenit.

– Ce calitate ai tu în afară de cea de deţinut şi cine ţi-a dat dreptul să judeci şi să condamni pe cineva în penitenciar?
Inspăimântat şi bâlbâindu-se, a răspuns cu mare greutate.

– Spune repede!

– Nu am… nici o calitate… dar… el a…

– Te-a investit administraţia cu aceastã putere?

– Nu, dar el… a…

– Dacă nu ai nici o calitate şi nici administraţia nu te-a investit cu vreo atribuţie, cum de ai avut cutezanţă să judeci şi să pedepseşti un alt deţinut, indiferent de fapta pe care a săvârşit-o? Numai administraţia are autoritate asupra deţinuţilor, indiferent de faptele pe care le săvârşesc în interiorul penitenciarului, în timpul ispăşirii pedepsei!

Toţi copiii înmãrmuriseră. Adresându-mă tuturor, am zis:

– Fiecare la patul lui, sub pătură, inclusiv Ibãnescu!

S-a fãcut o linişte absolută.

– Să nu vă lăsaţi înşelaţi. Ibănescu avea să bată în seara aceasta pe unui dintre voi, pentru o faptă imorala. Mâine pe altul pentru că din neglijenţă a rupt o spată la războiul de ţesut. Va zice că pentru sabotaj. Poimâine, pe un altul, pentru că a zis nu ştiu ce cuvânt de protest împotriva normelor mari de muncã, dar el va zice că pentru instigaţie la revoltă. Apoi vă va bate pe oricare dintre voi pentru că „Sunteţi bandiţi, duşmani ai poporului şi trebuie curãţatã societatea de astfel de elemente”.

La ferestre veniseră şi cei doi miliţienii care făceau de pazã în curte. Profitând că mã aud, fiind un singur rând de geamuri, am continuat:

– Mâine am să întreb administraţia dacă a dat vreunuia dintre deţinuţi dreptul să-şi exercite autoritatea asupra celorlalţi, în numele ei. Dacă nu, Ibãnescu va da seamă pentru uzurpare şi substituire de autoritate.

Şi fãcându-mă că atunci îi văd pe miliţieni, m-am adresat prin geam;

– Domnilor rniliţieni, vă rog să rămâneţi de pază în faţa ferestrelor şi să supravegheaţi mişcările elevilor în dormitoare. Veţi răspunde dacă în timpul serviciilor dumneavoastrã se va întâmpla ceva grav. .

Mi-au făcut semn cã au înţeles. O parte din ei, împreună cu moş Dumitrache şi Vitel, erau puşi în gardă de noi cu privire la intenţia administraţiei. Toţi copiii s-au băgat sub pături. Dar n-a dormit în noaptea aceea nici unul; mi-au spus mai târziu.

A doua zi la deschidere, Ibănescu a fugit la administraţie şi a raportat cele întâmplate Le-am explicat situaţia lui moş Dumitrache şi Viţel, care au înţeles că s-a intrat într-o fazã dificilă. I-am rugat să ceară directorului şi subdirectorului să se instituie plantoane dintre elevi în dormitoare; în cazul unei acţiuni neprevăzute aceştia să dea alarma sub pretext că sobele fiind foarte vechi, sã nu se declanseze un incendiu, deşi focul era simbolic, un braţ de lemn. Jocul ne-a reuşit. S-au instituit plantoane. Dacă s-ar fi declanşat opera criminală, copiii s-ar fi împărţit în două tabere. Pentru că Târgşorul nu avea celule în care să poată fi izolaţi deţinuţii, puteau chiar să se ucidă.

Subdirectorul m-a chemat chiar în după amiaza aceleiaşi zile. Prevãzusem confruntarea. l-am vorbit pe ton calm, sigur, fãrã a fi complexat.

– Câtă vreme vă feriti să vã exercitaţi direct autoritatea, înseamnă că în conştiinţa dumneavoastrã nu vă socotiţi îndreptãţiţi să deţineţi aceastã funcţie. Dacă vã faceţi scrupule cu privire la ceea ce trebuie să faceţi şi ce nu, renuntati la funcţie şi lăsaţi-i pe cei fără de lege să-şi săvârşeascã fărădelegile. Nu cred că, fiind şi comunist din ilegalitate, aţi aşteptat legalitatea şi puterea pentru a vă transforma în ucigaş al propriului neam. Subdirectorul tăcea, dar nu se uita la mine. Se uita în jos.

– Dacă mă sanctionati pentru cele ce v-am spus, sunt bucuros. Am încercat să vă atrag atenţia că omul are şi suflet şi va da socotealã în faţa lui Dumnezeu, nu numai a lumii, pentru ce face aici pe pământ. Sunt la dispoziţia dumneavoastrã!

Am mai spus şi alte lucruri: totdeauna în astfel de momente parcă Dumnezeu îmi ridica frica. Subdirectorul n-a zis absolut nimic. Mi-a făcut semn să ies şi un miliţian m-a adus în curtea noastrã. Tăcerea subdirectorului, lipsa de ripostã, deşi îl provocasem, în toate situaţiile pe care le avusesem de a ne încrucişa spadele, mă deruta. Sau era un om care îşi urmărea scopul ascuns sau era un nehotãrât, poate chiar un fricos care fuge din faţa adversarului, nedându-i posibilitatea să spună că a repurtat o victorie. Trebuia să fiu prudent căci în spatele lui erau alte forţe, cu care de fapt mã luptam: văzute şi,
mai ales, nevãzute. În parte, atitudinile directorului şi ale subdirectonilui făceau ca acţiunea de reeducare în Târgşor, pânã la acea dată, să nu ia forme tragice. Copiilor nu le-am spus nimic despre această întrevedere, ca să nu-i alarrnez, dar aşteptam ceva deosebit.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)