O peripeție la rugaciunea cu Anghel Papacioc

În acea perioadă mişcarea nu ne era îngrădită în închisoare. Se circula de la un etaj la altul, de la o celulă la alta, puteai ieşi sau intra în Celular sau în Secţie, fără să fii întrebat unde ai fost sau cine ţi-a dat voie. Gâlea era singurul gardian pe Celular, iar pe Secţii era tot câte unul; la poartă, în Corpul gardienilor, unul singur.

Gâlea dormea câte o săptămână în închisoare, moţăind zi şi noapte, neavând cine să-l schimbe. Aveam o singură obligaţie, să fim seara în celule, la închidere.

 

Pentru a realiza un program de studiu, meditaţie şi rugăciune ne-am făcut noi înşine ore şi zile de întâlnire; în loc să ne închidă gardienii, ne-am confecţionat zăvoare interioare. Când găseai uşa încuiată ştiai că acolo e aprinsă candela inimii şi arde pentru Hristos. Reveneai în ziua şi la ora indicată pe uşă.

Un macedonean, Ciolacu – Ciolaculu, cum îi ziceau în dialect, mai târziu unul din şefii grupului de rezistenţă din pădurile Babadagului, – era şeful unei echipe pentru strângerea recoltei. Dimineaţa, pentru a nu se crea dezordine, echipele erau strigate de Gâlea la parter şi plecau la câmp una după alta. Ciolacu avea o oală smălţuită pe care o lua la câmp pentru a aduce celor bolnavi fructe, struguri în special, pentru a nu se zdrobi în traistă, sau o lăsa celor rămaşi să fiarbă în ea cartofi, fasole sau mămăligă.

Într-o seară ne-a adus nişte struguri şi piersici tomnatice şi l-am rugat să ne lase oala până dimineaţă să fierbem pentru Anghel [viitorul părinte Arsenie Papacioc n.n] câţiva cartofi. Dimineaţa nu ne-am putut trezi la timp căci discuţiile şi rugăciunile miezonopticii continuaseră mult după miezul nopţii. Deşteptarea cu clopotul de la ora 5 ne-a surprins în rugăciunea dimineţii la cei şase psalmi ai utreniei. Anghel Papacioc, iertaţi-mă pentru această destăinuire, când se ruga nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune. Mai păcătos, mai lumesc fiind, eu abia puteam urmări cuvântul rugăciunii, simţurile înregistrând tot ce se întâmpla în jurul meu. Când miliţianul a deschis zăvoarele mi-am amintit de oală. Echipa lui Ciolacu va fi chemată şi omul nu avea vasul la îndemână. Am vrut să mă ridic, dar am rămas în genunchi crezând că până-l va striga pe Ciolacu vom sfârşi rugăciunea. Anghel recita şoptit, cu ochii închişi, penultimul psalm:

– Echipa lui Ciolacu să coboare la muncă!, strigă Gâlea.

În faţa celulei paşi grăbiţi şi ciocănituri în uşă. Apoi glasul lui Gâlea strigând echipa. Paşii grăbiţi ai coechipierilor răsunau pe coridoare. Cineva împinse uşor uşa de la celula noastră, dar ea nu se deschise.

– Ciolacu să-şi ia echipa în primire, se auzi glasul răguşit al lui Gâlea.

Voiam să mă ridic. Zăvorul interior făcut dintr-o lingură de lemn cedă şi Ciolacu apăru în uşă niţel aprins la faţă. Văzându-ne în rugăciune şi respectându-l pe Anghel ca pe un sfânt, îngenunche lângă mine silabisind psalmul rostit de Anghel. Simţeam cum arde de nerăbdare de a se încheia rugăciunea, ruşinat de tulburarea pe care o provocase. Anghel tocmai termina cu „Amin”, când Gâlea strigă cu accent imperativ:

– Ciolacu să coboare la echipă!!!

Ciolacu apucă oala, o băgă în traistă şi, ca salvat din mâna unui potrivnic, ieşi fulger pe uşă, repetând izbăvirea: „Amin! Amin!” S-a ridicat şi Anghel, puţin nedumerit. Văzându-mă muşcându-mi buzele ca să-mi stăpânesc pornirea necontrolată spre zâmbet, zise:

– S-a întâmplat ceva? Parcă s-a auzit un zgomot!

– Am uitat să-i ducem oala lui Ciolacu şi a venit să o ia. Găsindu-ne în rugăciune, a îngenuncheat şi el şi abia când aţi încheiat a plecat.

– Vai de capul nostru, să facem pocăinţă pentru neglijenţa noastră şi tulburarea sufletului lui.

Am rostit psalmul 50 şi am bătut 50 de metanii pentru noi şi pentru el.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)